Șansa unei vieți mai bune pentru Valentina și Matei

Întâmplarea sau poate mersul firesc al lucrurilor a făcut ca în preajma Crăciunului trecut să ajung în împrejurarea să cunosc doi dintre copiii crescuți în sistemul de stat. Pe vremuri li se spunea orfelinate acestor instituții sau case de copii. Ambele sintagme poartă și acum o încărcătură teribil de neagră despre viețile copiilor de aici. Bătuți de cei care trebuiau să-i crească, înfometați, terorizați psihic de „frații” lor mai mari, bătuți și de ei pentru un colț de pâine sau un biscuit învechit dosit cine știe pe unde.

Poate nu în toate orfelinatele din România a fost cumplit. Dar relatările de după 1989 apărute în presă descriu detaliat coșmarul copiilor fără părinți sau abandonați. Chiar directoarea Centrului Școlar de Educație Incluzivă „Alexandru Roșca” Piatra-Neamț, cea care a vorbit cu drag despre Valentina și Matei, eroii reportajului nostru, ne-a mărturisit că era greu aici, în primii ani de după 1989. Cu vocea puțin scăzută, Irina Bălțătescu și-a amintit de lipsuri, de blazarea sau lipsa de omenie a unor angajați, de atmosfera apăsătoare în care acum 20 de ani a preluat, după votul colegilor, conducerea orfelinatului. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult. Regulile s-au schimbat în sistem, copii au ajuns să se bucure de drepturi, de atenție, de îngrijire.

Contexte și destine

Dezinvolți, cu ținuta dreaptă și privirea directă, Valentina și Matei sunt doi copii de 12 și 11 ani crescuți de mici în centru. De copii care cresc în familie îi desparte acum mai mult vocabularul folosit, în care cuvinte precum internat, sală de festivități, doamna de la bucătărie, domnul pedagog, bilet de învoire, sunt reperele de zi cu zi. Și nelipsitele discuții de după vizita acasă, pentru cei care mai au un părinte, frați, surori.

Valentina are o grație aparte. Talentul artistic și-l exprimă prin cântec, dans, pictură. Este în echipa de gimnastică, în trupa de dansuri populare, cântă în formație și, în general, nu există spectacol la care să nu participe. În ziua când i-am cunoscut, Valentina și Matei făceau repetiții pentru spectacolul de Crăciun ce urma să fie susținut pe scena Teatrului Tineretului. Ușor agitați de apropiata și așteptata vizită a Moșului care urma să le aducă daruri în centru, copiii au vorbit degajat despre ei.

„Eu sunt în școala asta de la 3 ani și jumătate. Tata a murit acum niște ani. Mai am doi frați la liceu și o soră, căsătorită”, mărturisește Valentina. „Mama… e mai mult plecată. Eu am plâns când a murit tatăl meu, eram micuță, aveam 3 ani și jumătate. Și mai plâng când mă cert cu fetele. Am o prietenă cu care mă înțeleg cel mai bine, Flori. Ea e mai mare ca mine, are 15 ani, dar este din același sat cu mine. Acum trebuie să vină Moș Crăciun. Vine în fiecare an! Eu nu vreau nimic de Crăciun. Am de toate aici, nu mai îmi doresc nimic. Aici, dacă noi vrem ceva, ni se dă. Când am fost în carantină, ne mai aducea doamna director câte ceva, se ducea la magazin și ne cumpăra. Moș Crăciun mi-a adus anul trecut o păpușă vorbitoare. Spunea «hai să ne jucăm», «hai să ne culcăm» și rugăciunea de noapte «Înger, îngerașul meu». Și o tabletă am primit. Am avut și telefon”.

Matei este, pe cât de firav, pe atât de energic. Are un spirit de observație extrem de dezvoltat și cu atenție la detalii, are grijă în exprimare, este gata oricând cu o replică, știe deja foarte clar ce vrea să se facă atunci când va fi mare.

„Mecanic auto! Îmi plac mașinile și mereu le desfac. De la Moș Crăciun vreau o mașină mare de poliție, cu telecomandă cu butoane negre și roșii, cu roți mari, să nu cadă de pe scări. Și mai vreau acasă, s-o văd pe mama. Pe tata nu l-am mai văzut… s-a dus. Am am fost și la înmormântare… Am plâns, până m-am întors la școală. Doamna îmi spunea «Nu mai plânge, lasă că o să treacă durerile astea». O să treacă… Mai plâng din când în când, dar mă opresc singur și închid lacătul! Să nu mai intre nimeni! Am plâns și când fratele meu Alin și-a rupt piciorul, era la lemne cu tata. Și mi-a zis «Matei nu plânge, doar să te rogi pentru mine să fiu bine». Și i-a trecut!”.

În afară de mașini, lui Matei îi plac sporturile: patinează, știe să înoate, să meargă pe bicicletă. Și petrecerile, fiindcă la sfârșit de lună, copiii născuți în acea lună sunt sărbătoriți la club, unde servesc tort, sucuri, prăjituri, dansează și cântă. Iar vara au parte și de bălăceala în piscină, de salturi la trambulină. Și nu doar la aniversări.

„Îmi mai place să merg cu trenul. Cel mai mult mi-a plăcut când am fost la Sibiu, în excursie. Am trecut și prin tuneluri!”, povestește entuziasmat Matei.

Conjunctura în care Matei a ajuns instituționalizat este una dramatică: părinții săi au fost condamnați pentru pruncucidere. În toamna anului trecut, amândoi și-au ispășit pedeapsa și au fost eliberați din penitenciar. În nici două luni, tatăl lui s-a prăpădit. Dar și cei doi frați ai săi și o soră, mai mari, au crescut tot în centru.

„În privința abilităților, copiii noștri sunt de 10!”

„Sunt copii ai sistemului, pentru că acasă nu avea cine să aibă grijă de ei” – povestește directoarea Irina Bălțătescu, după ce ne-a mărturisit că o singură dată a vrut să renunțe și să plece, dar n-a putut. „Sunt copii foarte buni, în ciuda situației. Pe Valentina am cooptat-o în toate activitățile, a recuperat foarte bine. Matei e bun la gimnastică, la muzică. Au depășit problemele aici, într-un mediu favorabil. Erau timorați, speriați când au venit la început. Pentru Matei ne-am zbătut să-i asigurăm un tratament de creștere, îl duceam la Iași pentru investigații și tratament. Dar, de când cu Covidul, a fost mai dificil. Acum, nenorocirea cu tatăl său. Veniseră acasă, din penitenciar, dar, culmea, n-au venit să-i vadă pe copii. Nu-i judec! Copiii au vrut acasă, îi duceam, dar mai mult de o oră nu rămâneau, fiindcă nu aveau condiții acasă”.

Vrând nevrând, copiii au crescut și contextul i-a maturizat. „Ai cu cine să te înțelegi! Asta, până când mă supără și ei știu foarte bine ce mă supără pe mine cel mai mult. Atunci când copiii mai mari îi necăjesc sau îi lovesc pe cei mai mici. Orice dacă se strică, se poate repara, dar important este să fiți voi sănătoși”, a fost ultimul îndemn pe care directoarea centrului l-a adresat Valentinei și lui Matei înainte să fugă în întâmpinarea Moșului.

Pe lângă copiii interni, în centru sunt și copii în regim de zi, unii cu autism, alții cu nevoi speciale. Regula este ca internii să-i accepte pe ceilalți. După acomodare, urmează și alte surprize.

„Copiii mei sunt solidari. Îi ajută pe alți copii să se integreze. Mereu apelez la Valentina și Matei, iar când vin copii noi, ei doi sunt primii care-i întâmpină, se duc împreună la trambulină, la piscină, se joacă și așa ne sprijină în procesul de adaptare. Valentina și Matei sunt doi copii foarte sensibili, parcă un pic altfel decât restul. În ansamblu, majoritatea sunt copii buni, chiar dacă inevitabil ne mai ciondănim uneori. Se înțeleg pentru că aici au crescut ca frații. Am observat că de multe ori sunt mai uniți decât frații din familii. Au fost împreună în excursii, în tabere. Au văzut mare parte din țară: Sibiu, Hunedoara, Târgu Mureș, Brașov, Târgu Neamț. Au fost și la mare. Toți știu să înoate! În privința abilităților, copiii noștri sunt de 10! Dar excursia la Sibiu i-a impresionat, fiindcă au mers prima dată cu trenul. De regulă mergeam cu autocarul. Dar cu trenul le-a plăcut cel mai mult”, rememorează Irina Bălțătescu.

Atunci când spune „copiii mei” referindu-se la copiii din centru, la Valentina și Matei în mod special, este și pentru că fiica directoarei a văzut cum cresc acești copii.

„M-am străduit ca experiențele pe care copilul meu le-a avut și i-au plăcut, să le încerce și copiii noștri din centru. De asta le-am luat și trotinete, trambulină, biciclete, role, piscină. Și la aniversările Elenei printre invitații de onoare sunt Valentina și Matei, dar și alți copii din centru, de vârsta ei”. (Cristina IORDACHE)