“Carol al II-lea al României. Un rege controversat”

Recenta monografie, “Carol al II-lea al României. Un rege controversat”, semnată de Narcis Dobrin Ion, directorul Muzeului Național Peleș, încearcă să deschidă ochii împătimiților de istorie în problema monarhiei din țara noastră. Este o prețioasă comoară cu adevăruri pentru curioși. Având un „gabarit depășit”, 5 volume și 2.100 de pagini, captivanta monografie îl propulsează pe autor spre zenitul carierei sale de istoric. Și nu exagerez cu nimic. A scris cu pasiune despre Brătienii de la Florica și despre toate capetele încoronate cu „sânge albastru” din România. În special despre cele două figuri emblematice: Ferdinand și Maria. A organizat cu migală expozițiile de la Muzeul Bran și Muzeul Național Peleș. N-a uitat să se consulte în problemele capitale cu istoricii de mare calibru: acad. Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu. Primul a decedat recent la 98 de ani, a fost o personalitate marcantă a elitei intelectuale românești. N-a tratat cu dezinteres nici realizările de vârf ale colegilor de breaslă. Mă refer la reușitele cărți ale istoricului Lavinia Betea intitulate „Tovarășa” și „Tovarășul”, apărute la Ed. Corint. Dacă despre nea Nicu a scris și vorbe bune, despre Academiciana de renume mondial a consemnat numai fapte sinistre.

Nu știu, presupun, deduc

Cum monografia de anvergură despre care facem vorbire a apărut la începutul lumii decembrie 2021, n-a fost citită de prea mulți exegeți cu creionul în mână. Mai mult a fost răsfoită. Mai ales astăzi când producția de carte gâfâie. Când ne-au depășit la citit și ungurii și bulgarii. De aceea, oamenii care încă iubesc cartea au propus ca lucrarea monumentală închinată monarhiei să fie expusă pe holuri la toate universitățile și bibliotecile mari. Să vadă și tinerii de astăzi cum a fost România cu majestate. Ce fel de rege a fost Carol al II-lea, cel mult comentat. Primul ziarist care a cutezat că atace problema monarhiei a fost directorul Cornel Nistorescu de la „Cotidianul”. În articolul “O dreaptă reașezare în Istoria României”, apărut în ziarul dumnealui pe 9 decembrie 2021, ne face să înțelegem că regele Carol al II-lea n-a fost “rușinea monarhiei”, nici “fustangiu”, nici “pocherist”, nici “dezertor”. Pe vremea celui de al treilea rege, România era stabilă, avea chiar o cultură înfloritoare, iar monarhia era curtenitoare. Carol al II-lea a fost lăudat de: Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi. În această situație, prezentarea cărții de către domnul Nistorescu mai poate fi socotită “o abordare cu iz părtinitor?”, cum susțin unii cititori. Unul dintre ei a fost și mai tupeist. A întrebat tranșant: “Pe Corneliu Zelea Codreanu când îl reabilitați?”.

Hai să analizăm și părerile unui român subțire, a unui academician. Iată ce a scris Răzvan Theodorescu în prefața cărții analizate. Citez: “de la generale la coafeze, de la familiarii grădinilor de mahala, la cei ai barurilor cosmopolite, de la bancheri și industriași cu opulente vile florentine la intelectuali, prinzând gestul de autoritate și mecenat, de la tinerii îndrăgostiți la mic burghezii cu cheag din locuințele ieftine, Carol al II-lea a fost într-o vreme a naționalismului ascendent, un rege național. Cronologic, de altminteri, după el a început Istoria României deopotrivă, platitudinea și dezastrul”. Ei, ce mai spuneți?

Într-o „vizită de lucru” făcută de Carol al II-lea prin țară, alaiul regal s-a oprit la un han cu băutură și muzicanți, țigani. Când atmosfera s-a aprins, un bronzat cu vioară a avut curajul să-i cânte la augusta ureche o melodie cu mai multe înțelesuri. Ascultați-o! “Foaie verde solz de pește/Nu s-a pomenit și este/Cocoșel cu două creste/Bărbat cu două neveste”. Tot anturajul a înghețat de spaimă “căci versurile erau o aluzie fără perdea la viața amoroasă a regelui și la relația cu amanta sa, Elena Lupescu. Însă Carol al II-lea, deși impulsiv din fire, s-a stăpânit și nu s-a arătat deranjat, cântând și bătând din palme, în continuare, alături de lăutar. Ba mai mult, pentru a-și arăta satisfacția, la sfârșitul cântecului cu șopârla, i-a ordonat aghiotantului ca, din partea lui, țiganul să primească bacșiș o pereche de boi”. (Sursa: revista “Historia” din noiembrie 2021).

Sfârșitul democrației

Aparent, Carol al II-lea este greu de înțeles. A fost un monarh inteligent, dar lacom și depășit de situațiile politice din vremea sa. La început sporadic, apoi… Așa ne informează mărturiile istorice. Din ele aflăm că Majestatea Sa, Carol al II-lea, regele cumsecade era dezmierdat cu cuvinte curioase: “delapidator”, “escroc”, “pervers epileptic”, “degenerat”, “aventurier”… Ei, și ce?

Cine l-a îmbogățit rapid pe “fiul risipitor” Carol al II-lea, după revenirea în România? Răspuns: camarila regală care avea nevoie de suveran. Nume? Max Auschnit, Nicolae Malaxa, Aristide Blank, Nicolae Tabacovici… Cu ei se perfectau marile afaceri, “tunuri”. Deși a fost antisemit, regele a făcut afaceri și cu evreii. Un exemplu “zdrobitor”? În octombrie 1938, când Carol al II-lea a împlinit 45 de ani, amicii din gașca suveranului i-au făcut daruri. “Guvernatorul Băncii Naționale a obținut aprobarea Consiliului de conducere a acestei instituții, pentru a oferi lui Carol o hartă a României, gravată pe o placă de aur ce cântărea 16 kg. Regele a apreciat gestul subordonaților și i-a întrebat: «Unde sunt munții? Lipsesc munții». În consecință, Banca Națională a mai scos 20 de kg aur, realizând harta în relief”. (Sursa: Monarhia în România 1866-1947).

Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență. În intervalul 10 februarie 1938-6 septembrie 1940, s-au perindat la cârma țării 9 guverne. Sfătuit de coteria cu care acționa, a dat românilor lovitura de grație: a instaurat dictatura regală. Carol al II-lea a devenit primul dictator din istoria României. S-a distanțat complet și de români și de istorie. Joaca de-a istoria pune în pericol identitatea națională.

Adevăruri parțiale

În dreptul roman, salvarea patriei (Saluspatriae suprema lex est) era legea supremă. Deși de la “Râm ne tragem”, noi românii suntem total nepăsători la respectiva lege. În 1940, când România a fost așezată pe masa de operație și i s-au amputat Basarabia, Bucovina de Nord, Herța, Transilvania de Nord, Cadrilaterul, regele nostru n-a spus nici pâs. A cedat toate teritoriile cerute prin ultimatum. Nu s-a tras niciun foc de armă împotriva prădătorilor. De ce? Spera să nu fie detronat. Plasă! După destrămarea României Mari, pierzătorul de teritorii a abdicat, pentru ultima dată, definitiv. Dacă România sub domnia lui Carol al II-lea din 1940 și-ar fi apărat granițele, onoarea, chiar și câteva ore împotriva Rusiei bolșevice, Germaniei hitleriste și Italiei fasciste, am fi câștigat respectul tuturor statelor din întreaga lume. Dar regele a fost laș. Opiniile politicienilor de atunci s-au schimbat de la o oră la alta. Exact ca și astăzi. N-am fost în stare să imităm eroismul popoarelor din Olanda, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Grecia, Albania.

Eroul nostru negativ, Carol al II-lea a plecat din țară la 7 septembrie 1940 (ora 15.00) cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, fiind însoțit de Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu, poreclit de inamici “Murdăreanu”. După o ședere scurtă în Elveția, s-au stabilit în Portugalia. La 7 iulie 1947 s-a căsătorit definitiv. În ziua de 3 aprilie 1952 a murit în urma unui atac de cord, fiind înmormântat în cimitirul regal al Mănăstirii San Cicente din Lisabona, alături de regii Portugaliei (Sursa: volumele “Fapta din umbră” Cozma Negru și Dimitrie Marinescu).

Ce se mai poate adăuga? Regele Carol al II-lea al României nu și-a iubit țara, nu și-a iubit poporul, nici “gura de plai” pe care a călcat. Pe unde a trecut a lăsat numai fapte reprobabile. Dacă a renunțat de mai multe ori la tronul României pentru roșcata Lupeasca, vă puteți da seama din ce categorie de oameni a fost, un rege cu sceptru din altă lume. Inimaginabil! Că monarhiștii din ce în ce mai puțini au și alte păreri, e normal. Nu-i condamn. “Sângele albastru” trebuie apărat de cineva. (Prof. Dumitru Rusu)