Tradițiile lui Făurar

Făurar era numele lunii februarie, cea mai scurtă lună a anului. Acesta era un motiv pentru care aromânii denumeau această lună „şcurtul”. Despre Făurar se spunea că are cele mai friguroase zile şi că fratele mai mare, martie, le ţine ascunse, ca să poată strica cu ele florile lui „April”. În Gromovnic, Făurar era luna care „ferică și desferică”, adică închide și deschide. Aceasta se referea la diferențele de temperatură dintre zi și noapte. Ziua era mai cald, și pământul se dezgheța, iar noaptea era ger. Dar, cu fiecare zi, gerul era mai moale, până ce dispărea cu totul în februarie. Bătrânii de altădată povestesc că erau și ani în care februarie îşi dădea arama pe faţă. Vrea să arate că şi el este lună de iarnă. Atunci venea câte „un pui de viscol, de zloată, de te credeai la gerul Bobotezei, ori în mijlocul iernii!” Se spunea că atunci când bufniţa cântă prin luna februar e semn de primăvară timpurie.

Tradiții gospodărești în luna lui Făurar

Din bătrâni se spunea că în februarie este bine să se înceapă a cerne bucatele de sămânţă. Era perioada în care se căra și se împrăștia gunoiul pe câmp. Se făcea aceasta ca, atunci când vremea se încălzea, gunoiul amestecat cu zăpada topită intra în pământ.Da că în vreun an era timp frumos, se recomanda să se înceapă aratul. Zăpada rămasă se aduna în jurul copacilor. Februarie era luna în care se curățau livezile și ogoarele de mușuroaie, pietre şi mărăcini. Se semăna iarba. Acum se lăsau berbecii la oi, dacă țăranii doreau să aibă miei în iulie. Exista credința că oile nu trebuie lăsate să bea apă din zăpada topită că vor pierde mielul, iar cele care au fătat li se va strica laptele. Altoitul era o ocupație migăloasă. Mlădițele de altoit trebuiau tăiate doar din partea despre miazăzi a pomilor. Acestea erau puse în nisip ori în pământ umed până ce erau folosite. Se recomanda curățirea pomilor. Iar dacă timpul era frumos, se sădeau pomi. Se făcea resadniţă şi semăna ceapă, salată, castraveţi şi altele. La toate aceste răsaduri se făcea o protecție contra gerului, că doar iarna nu a trecut.

Obiceiuri pierdute ale momentelor zilei – Noaptea

Iarna, anotimpul când ziua este scurtă, iar lumina își pierde tăria devreme după-amiaza, a ridicat mereu probleme oamenilor. Iluminatul se făcea la opaiț, lumina focului sau lumânare. În tradiție, noaptea a rămas momentul zilei cel mai fragmentat, tocmai pentru a ușura parcurgerea acestuia. Țăranii de altădată obișnuiau să împartă noaptea astfel: Amurgul, murgul sau murgitul de seară, când soarele a apus, a asfințit, când nu se vede, dar este o lucire în urma lui și întunericul încă nu s-a făcut. Prin unele zone aceasta era explicată ca perioada când lumina se amestecă cu întunericul sau când începe a se îngâna ziua şi noaptea; Seara era momentul când începe a se întuneca. A treia strajă urma înserării, apoi venea momentul „pe la culcate”, respectiv timpul culcării. Miezul-nopții sau la cântători, adică când sunt 12 ore de noapte sau când cântă cocoșii întâia dată noaptea. La mânecate, adică timpul dintre cântători și zori, apoi urmau zorile, revărsatul zorilor sau în zori, când se mijește de zi. Când e drept la miezul nopții, adică punct 12 ore, se zice miezul de miazănoapte. Când cântă cocoșii întâia oară noaptea, atunci sunt 12 ore sau miezul nopții. Când cântă a doua oară sunt 3 ore după miezul nopții, iar când cântă a treia oară și gâștele încep a gâgâi, atunci se face ziuă. Când răsare luceafărul de seară sau steaua ciobanului, atunci se începe seara. Când sfințește Găinușa și răsare luceafărul de dimineață, atunci îndată se face ziua.

Superstiții la lăsatul serii

În lumea străbunicilor, se credea că seara apa-i necurată chiar și în fântână. Dacă cineva aducea seara apă în casă trebuia să zică: „binecuvântați apa”, iară cei din casă să răspundă: „Dumnezeu s-o binecuvânteze”. Doar după binecuvântare apa era bună de băut. Prin unele sate se credea că seara nu este bine să aduci apă în casă, că toți se pot accidenta. Cine aducea apă, trebuia să verse de trei în sobă din acea apă. Era obiceiul ca marți seara şi sâmbăta seara fetele de măritat să meargă pe malul apelor și să facă tot felul de jocuri și magii pentru măritiș. De aceea, se spunea că nu e bine ca în acele zile, seara să se meargă pe malul apelor. Chiar dacă seara se făcea curat în casă, se credea că nu este bine să arunci gunoiul afară după apusul soarelui, că aduce pagubă.

************************************

Filonul luptătorilor creștini din Carpați

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu, supranumit „Sfinxul de la Bădăcin”, a fost un om politic român, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet, la 5 februarie 1953. Iuliu Maniu a fost un om de stat dedicat democrației și românismului, două cauze fundamentale pe care le-a servit până la moarte. Născut la 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, Iuliu Maniu era nepotul lui Simion Bărnuțiu (principal organizator la Revoluției de la 1848) și al lui Ioan Rațiu, întemeietor al Partidului Național Român din Transilvania. A urmat școala primară la Blaj și liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reușit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. A fost de mai multe ori prim-ministru al României: noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933.

Luptător anticomunist

După 23 august 1944, Iuliu Maniu a fost solicitat de două ori să preia şefia guvernului, însă a refuzat pe motiv că este „prea bătrân”. De fapt, Maniu nu dorea să conducă un cabinet supus Moscovei. A fost arestat, deoarece se împotrivea fățiș comuniștilor. În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau şi alte personalităţi politice şi culturale, precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Simion Mehedinţi, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alţii. Asupra deținuților s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După 6 ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani. (FOTO: LIFE)