Cam mulți de „LA“ în titlul acestei ediții. Asta pentru că e destul de greu să găsești un titlu relevant pentru ceea ce se întâmplă la o alergătură de cal până crapă, respectiv punctele de trecere a frontierei din nord și est, spre Ucraina și Moldova. Șuvoiul de lume care fuge de gloanțele rușilor nu copleșește prin număr, ci prin emoție. Dacă‐n primele zile au trecut cei cu mașini după care întorci capul, potențiali clienți ai locantelor de la patru stele‐n sus, zilele astea ajung la noi cei au făcut câteva zile pe drum, bașca vreo câteva de stat la coadă, pentru că nu toată lumea are de dat unor funcționari plătiți, și la ei ca și la noi, de stat, ca să treacă primii. Această frustrare cred că a dispărut la contactul cu deschiderea sufletelor și a caselor noastre, fapte ce au surprins pe toată lumea din cele două părți ale frontierei. Familii din îndepărtatul Kiev, aproape înconjurat de oamenii lui Putin, rămân fără vorbe când văd mâini întinse cu ceva înspre ei. Un sandwich, un pahar de ceai sau cafea, o cartelă telefonică. Așa arată interfața creată ad‐hoc pentru cei ce vin la noi, care oferă un pic de speranță celor ce sunt pribegi în secolul 21, de parcă precedentul secol nu ar fi fost de ajuns cu toate nenorocirile lui. Dacă scuturăm imixtiunile oficiale cu televiziuni și lămpi, rămân povești dramatice, unele relatate, altele dosite stoic, ale unei realități pe care mintea celor ce mai știu câte ceva despre evacuarea din ultimul război mondial, refuză să o accepte. Să pui intr‐un sac te miri ce și mai nimic, cu copii de mână să pleci înspre nicăieri, nu‐i chiar la îndemâna oricui, indiferent de gradul de aventură acceptat.
Peste tot dramatismul situației, lalelele oferite vecinelor noastre au fost semnele normalității abandonate într‐un cămin lăsat în grija nimănui. Și lalelele au făcut să răsară câte un zâmbet printre lacrimi. Lacrimi ca ultimă instanță a suportabilității unor împrejurări detestate de oricine din lumea asta. Lacrimi care nu au nevoie de translatori și care aduc la suprafață bucuria ucisă de iraționalul unor decizii luate sub imperiul minciunii și al perfidiei politicii.
Lacrimi și lalele ‐ un binom cu valoare de avertisment pentru trecătorii acestor vremuri gri, apăsați de teroarea anilor de pandemie și, acum, de cea a războiului. Neagră, duhnind a praf de pușcă, plină de zdrențe și noroi. Asta vedem că ne vine din zona de conflict, dincolo de toate fake‐urile, eroii, lichelele și absurdul unui război. Teroarea din ochii vecinilor noștri este dovada vie că dincolo nu sunt născociri, basme. Nu‐i nevoie de breaking news‐uri, super reportaje ca să ne formăm o părere despre realitatea pe care aceste lalele ale lui martie încearcă s‐o facă mai suportabilă. În fond sunt niște flori și apoi, gestul contează. Dar mă întreb, ce-ar fi simțit liderul de la Kremlin dacă toate lalelele oferite vecinelor noastre de 8 martie ar fi fost tot atâtea palme pe obrazul lui? La mulți ani vecinelor noastre, oriunde veți merge.
Pe mai încolo! (GD Patraucean)