Recent, camera decizională a Parlamentului mioritic a trimis spre promulgare, cu o majoritate cocoșabilă de voturi, o lege prin care sunt pedepsite opiniile care aduc atingere edificiului social ‐ a se citi imagine ‐ în sensul defăimării sau al asocierii cu vorbe de scădere, ocară sau ba pe‐a mă‐sii. Dincolo de contextul, deloc neprietenos unei astfel de inițiative, măsura legislativă a fost repejor taxată în spiritul cenzurii mediatice din Rusia moscovită, ca fiind legea pumnului în gură. Cum s‐ar traduce asta? Simplu. Dacă te mănâncă în trei litere și dai pe goarnă o expresie de genul „primul ministru este imbecil“, poți fi proptit în cremenal pentru delict de opinie și primești pachet de acasă ori chiftele cu praștia intr‐un penitenciar, evident de maximă siguranță. Nu mai povestesc ce se petrece dacă „opiniunea lui matale“ incită la folosirea locomotorului pentru deformarea plastică a vreunui nene din aparatul de partid ori de stat. Ești mâncat.
Altfel spus, când se trezește un căpcăun din Kremlin și impune o cenzură pentru care și Stalin ar fi invidios, se stârnesc critici virulente peste tot în lume. La noi? Și la noi, dar mai cu perdea, că totuși e o idee bună. Sunt oameni care au dat banu gros să se lăfăie în fotoliile din Cameră și un neica nimeni îl ia în tăgârță pentru că n‐are ce căuta acolo. Inadmisibil! La beci cu deontologii, huoo!
Dar, să ne revenim din vehemența firească. Nu face bine la neuron și‐n plus afectează și tenul. Să‐i lăsăm naibii cu legea lor cu tot și vă propun să ne gândim la vremurile de glorie ale creativității din vremea lui nea Nicu, când citeam la lumânare și ascultam muzici bune pe ascuns, dar și făceam un mișto crunt de comuniștii vremii și al lor conducător, de s-o înființat și‐o direcție specială pentru cercetarea bancurilor (care puteau fi înțelese de aparatul de stat). Pentru cei mai tineri precizez că era un fel de conspirație foarte fină și foarte clever (ca să fiu în ton) prin care am rezistat îndobitocirii de masă cu congrese, planuri și teze din aprilie. Să ne amintim așadar de brigăzile studențești din anii `80, de Divertis‐ul care ne făcea să renunțăm la a merge în cămin la fete, de serile în care, pe holul de la ieșirea dintr‐o reuniune se mai spuneau o groază de bancuri ce‐ți asigurau buna dispoziție până la contactul cu realitatea de acasă, tradusă în program TV de două ceasuri, curentul tăiat la zece seara, apa caldă din ibric și multe altele.
Marjând pe aceste lucruri, îndrăznesc să afirm că cei ce au inițiat și votat o astfel de lege și‐au cam dat foc la valiză pentru că, polisemantismul limbii române ne garantează câteva duzini bune de metode, prin care oricine poate fi făcut prost chiar cu dicționarul în mână. Adică, pumnul în gură poate deveni ușurel acel șut în cur ce determină un pas înainte. Plus de asta mă gândesc că noi, cei de după monitoare, uneori suntem și privilegiați. Ce am mai putea spune când o contemporană aleasă, de talia lui madam Bulai, transmite urări de viață lungă unui coleg de breaslă plecat de ceva vreme în redacția lui Sf. Petru? A?
Pe mai încolo! (GD PATRAUCEAN)
