La internatul Colegiului Național de Informatică Piatra-Neamț au ajuns duminică dimineață, 27 februarie, la ora 3:00, primii refugiați din calea războiului. 13 copii, dintre care cel mai mic are 3 săptămâni și 12 adulți au primit găzduire, mâncare și tot sprijinul de care este nevoie în momente de restriște. În holul internatului, forfota era una neobișnuită pentru o zi de duminică. Bucătăresele pregătesc masa de prânz pentru oaspeți: „Trebuie să-i hrănim. Azi le dăm ciorbică de pui, sărmăluțe în foi de varză și mămăliguță”. Un polițist local are post la intrare și-i dirijează pe pietrenii care vin în continuare cu diverse ajutoare pentru ucrainieni. Directorul adjunct al colegiului, prof. Vasile Diaconu, intră periodic în camerele oaspeților.
Femei cu copii mici – marș de 10 km până la vama ucrainiană
Două familii – două mame cu 5 copii – stau într-o cameră de la etajul I. Au plecat din Cernăuți vineri, în a doua zi de război, după ce aeroportul și depozitul de armament de la Ivano-Frankivsk au fost bombardate. Au luat drumul pribegiei din nou. Întorși recent, după 15 ani de muncă în Italia, sperau că vor rămâne în sfârșit acasă. Au lăsat gospodăria și animalele, rude mai în vârstă, și-au înghesuit strictul necesar în câteva genți și sacoșe și au plecat.
Dima, un diminutiv de la Dumitru, are 14 ani și a plecat împreună cu sora lui și fetița acesteia. Tocmai începuse vacanța, când a pornit războiul. „Apăi, noi am plecat din Cernăuți. Am lăsat acolo casă, bunic, moș, cumnat, la bărbați nu dă voie. Voi, românii, sunteți aproape de război. Da nimini nu știe ce-o fi… Am 14 ani, sunt la Liceul număru` 1, dar amu s-o început vacanța. Mai am aici sora, cumnata lu` sora și copchii, mici, cea mai mare are 10, restu` îs mai mici. Ne-am luat tăt ci trebuie, documente, hăinuțe, mâncare, ce-i mai principal. Așteptăm sî vină sî ni ieie omul lu` cumnatî-mea și merem în Italia. Aici ni dă di tăti: apă, mâncare, undi sî ti culci, tăt ci trebui”. Familia lui Dima sunt toți vorbitori de limbă română.
Tatiana are 33 de ani și trei copii. Bucuroasă că ne putem înțelege, o rog să mă ajute și în comunicarea cu ceilalți refugiați din cămin. „Așa-i la Cernăuți: vorbești rusă, româna șî ucraineană. Trei limbi tre` să știm! Sunt bătrâni care nu știu decât rusa, sau naționaliști care rusa n-o primesc și știu doar ucraineană. Și sunt care nu știu nici ucraineana, nici rusa”, explică Tatiana. Are puterea să zâmbească, o liniștește pe cea mai mică, un pic somnoroasă și care începe să-și îngâne cântecul de adormit, în așteptarea mamei care s-a dus la farmacie să cumpere medicamente pentru drum. „Am aici trei copii ai mei – Margarita, Gabriel, Artiom – nume rus, înseamnă voievod. Este cu noi și Valeria, cumnata mea, are 26 de ani, cu fetița Eva șî cu Dumitru, fratele ei. Noi urmează să ajungim în Italia, vini bărbatul meu după noi, cu mașina. Artiom nu vrea în Italia: am fost doi ani în carantină, acolo, nu puteam ieșî nici din bloc. Eu munceam la curățenie, babby-sitter, iar soțul la o fabrică de haine. Am muncit la Italia vreo 15 ani, am vinit vara trecută acasă, cu gândul să nu mai plecăm. Avem casă, gospodărie, animale. Uiti acu`, ne-am luat copiii și plecăm iar. La Cernăuți încă îi calm, nu-i cum o fost la Ivano-Frankovska, la aeroport, l-au bombardat. Dar e la 30 km de Cernăuți. Lor le-o trebuit să distrugă aeroportul, ca lumea sî nu poată ieși din țară. Anumea o făcut-o! Chiar în prima zi, pe 24! Și plus acolo era un depozit de armamente. Dacă am auzit împușcături, am înțăles c-o să-nceapă războiul. Am crezut că-i din partea Moldovei, că s-auzea așa, tare. Dar era din partea Bielorusia, n-o tras ei, dar le-o dat voie rușilor să treacă pe la ei. Au trădat. Orașul Ivano-Frankovska e în Ucraina, chiar la graniță”.
Patru ore în picioare și copii în brațe, la ieșirea din Ucraina
Tatiana o ia în brațe pe cea mică, o liniștește, apoi continuă. „Acuma, noi am plecat, mulți o spus că-i posibil războiul să nu s-oprească la Ucraina. Putin o spus așa: cine o s-ajute Ucraina, o să ajungă ca Ucraina. Noi am fost printre primii plecați. Am stat 4 ore în picioare, în vamă la Ucraina, cu copiii. Sî treci greu, fiindcă sunt persoane… la vamă o spus ca fimeile cu copiii sî vină primii, femeie fără copii la mijloc și bărbații la urmă. La bărbați nu dăm voie, o spus, că dacă vin bărbații îi pericol, vor fi multe persoane, poate să fie o tragedie acolo. Și erau multe fimei fără copii, mai în vârstă, care tot voiau să treacă. «Di ci ea cu copii are dreptul șî eu nu?!», așa spunea. Vameșii o spus că până nu se dau deoparte, să lase femeile cu copiii înainte, nu trece nici unu. Așa am stat 4 ore în picioare!”.
Chinul a început însă, înainte de a ajunge în vamă, din cauza aglomerației. „Până la vamă ne-o purtat fratili meu cu mașina. Apoi, o trebuit să coborâm, fiindcă era coadă mare di mașâni. Am mers pe jos 10 kilometri până la vamă. Cu copii, cu tot. Ne-am rânduit, cu ăștia mici, i-am purtat pi rând. Cam o oară și jumate am mers pe jos. Ni-o ajutat și fratili meu la copii, ș-am avut și cărucior ș-așa am mers. Ne-am gândit să ieșim pe la Polonia, că mergem la Italia, dar trebuia să trecem pe la Lvov, da` acolo îs bombardamente și-i periculos. De la casa noastră la vamă, pi undi am ieșit, îs 50 de kilometri, e mai aproape și nu se trage. La vamă am așteptat de la oara 5 seara până la 9. La bărbați nu li dă voie, că dacă sunt până-n 70-80 de ani, îs puternici și-s buni pentru război. O parte o început să fie mobilizați”.
„Vreau să spun foarti mulțumesc românilor!”
Surpriza din vama ucrainiană a fost șansa pentru a ajunge în siguranță mai departe. „În vamă la ucrainieni ne-o zis că după ce trecem poarta, este un autocar șî vă trecem Vama ucrainiană și cea română și apoi vă dăm gios, la Vama Siret. Când am urcat în autocar, ne-a întrebat cine vrea să vie cătră Neamț, acolo vă dăm unde să dormiți, vă dăm mâncare. Dacă cineva vă așteaptă la Siret sau trebuie să vie cine știe de când și unde, cum suntem noi, care așteptăm pe bărbatul meu de la Italia să vină după noi, poate să meargă la Piatra-Neamț și să aștepte. Un preot ne-o luat și ne-o trecut cu autocarul cei 300 de metri între Ucraina și România, așa am ajuns la Vama Siret, am trecut șî tot cu autocarul ne-o adus aici, la Piatra-Neamț, ca s-avem undi dormi o noapti. Grupul nostru ne-o luat cu autocarul, care o vrut, că la noi erau mulți cu copii mici. Era șî unul de 3 săptămâni. O parti o coborât la Siret, erau care-i așteptau, o parte la Suceava, restul am vinit aici, că la Suceava nu aveam undi dormi, acolo îs cei mai mulți opriți. Acuma, așteptăm să vinî soțul, face mai mult pe drumuri, în România, cred că după-masă-i aicea și plecăm”.
Când să ies din cameră, apare și Valeria, roșie la față de graba cu care a făcut cumpărăturile, ca să se întoarcă la copil. Când aude că vom scrie în ziar despre ei, Valeria izbucnește în lacrimi, la un pas de un atac de panică. „Vreau să spun foarti mulțumesc românilor, vreau numaidecât să spuniți la ziar asta din partea mea. Le mulțumim la tăți românii pentru c-o vinit și fiecare român pe care l-am întâlnit o vrut cu ceva să ni-ajuti. Suntim foarti emoționați, eu înțeleg c-îs timpuri greli pentru toți, nu numai pentru noi. Vrem doar să ni întoarcim acasă, în Ucraina. Noi credem că sî va liniști, trebuie un prost să s-oprească și războiul se va termina. Nu învinuiesc pe nimeni, dar nu pot să nu-l învinuiesc pe dânsul că eu o trebuit să las bărbatul și casa și să mă duc. Tăți avem vină, nu numai Putin!”.
„Am plecat din Kiev, totu-i distrus!
Pe holul căminului, un elev iese grăbit din cameră și-l întreb cum se simte, trăind alături de refugiați. „Îi primim, asta-i situația. Am și eu rude în Ucraina, o soră de-a bunicii, măritată acolo, are mulți copii. Momentan e liniște la ei, stau în sud. N-am mai vorbit acasă de câteva zile cu ei. Dar am discutat aseară cu refugiații…”, spune Daniel, elev la Colegiul Național de Informatică.
Într-o cameră de la etaj sunt alte 6 persoane, între care și un bărbat arab care a plecat dintr-o localitate de lângă Kiev, capitala unde s-au dat lupte grele. În restul grupului sunt femei cu copii care au fugit din Kiev. „Acuma trimit cecenii!”, spune în rusă o femeie, îngândurată, care-și ține aproape copilașul în vârstă de 5 ani. Nu vorbesc românește deloc, doar un pic de engleză amestecată cu rusă. Tatiana mai ajută la traducere. „Am plecat fiindcă la Kiev e totul distrus. Au rămas rude – bărbații, mai ales și oamenii bătrâni, cei singuri și care nu vor să plece. Mergem în Germania, la bunici și la străbunica noastră”. Sunt atât de speriați, încât nici să fie fotografiați nu vor. „Suntem foarte bucuroși că românii ne-au ajutat. Nu credeam că într-atât de mult ne ajută. Nu știam 100% că vom fi așteptați așa de omenește. Ne-am luat copiii și puțini bagaje și am plecat”, adaugă o tânără, printre lacrimi și glas tremurat. De la Piatra-Neamț, grupul urma să plece luni spre Germania, cu un autocar pus la dispoziție de preotul român care i-a ajutat încă de la vamă.
Din calea bombardamentelor, spre Grecia și Belgia
Piatra-Neamț a fost un binemeritat popas pentru altă familie din Cernăuți, în drum spre Grecia. Rita, în vârstă de 54 de ani, este cu fiica ei, de 28 de ani și copilul acesteia, de numai 3 ani. Au plecat dintr-o localitate aflată la 4 km de Republica Moldova și nu vor decât să se întoarcă acasă cât mai repede. Vorbim în engleză, pentru că Rita nu prea știe româna, deși tatăl ei este vorbitor fluent, mărturisește ea.
„Am plecat de teama unei situații foarte alarmante. A rămas la Cernăuți bunica și soțul fetei mele… multe alte rude”. Își stăpânește cu greu plânsul și spune mai departe. „Mergem în Grecia, ne așteaptă soțul meu, el muncește acolo, este măcelar. Nu ne-am așteptat să fim atât de bine primiți aici, în România. Cunoaștem doi români din Suceava, dar nu știam că toți românii vor vrea să ne ajute și le mulțumim tare! Nu știu cât vom sta acolo, vrem să ne întoarcem acasă. Știu că armata noastră l-a oprit pe Putin, deocamdată războiul nu ajunge în România sau alte țări apropiate. Dar, bărbații noștri au nevoie de ajutor și acum…nu știm ce va fi, dar pare că el vrea toată Ucraina”, împărtășește Rita și adaugă că sunt și români din Ucraina care au început să fugă de război și că mai mulți sunt dintre cei care muncesc în Europa și își aduc familiile din Ucraina.
Cu ele împarte camera Ivana, o tânără de 26 de ani și fetița ei. Cât am vorbit cu Rita, tânăra a discutat într-una la telefon. Apoi s-a apropiat și a destăinuit, într-o engleză cursivă, câteva detalii despre întorsătura pe care a luat-o viața lor. „Noi suntem din regiunea Ivano-Frankovsk, unde a fost bombardat aeroportul. Eu și Victoria mergem la Belgia, acolo ne așteaptă soacra. Soțul a trebuit să rămână în Ucraina. Și mama mea, care are 47 de ani, a rămas în Ucraina. Ne este greu să plecăm, dar trebuie să fugim de război și sperăm să ne întoarcem curând”.
Victime colaterale: două tinere mame și copiii lor în drum spre Nigeria
Acest război a dat peste cap și viața a două tinere africane, care trăiau și munceau în Ucraina, împreună cu familiile lor. Au plecat ele și copiii lor mai întâi, urmând ca soții lor să vină la aeroport, probabil în București. Sunt în tranzit prin România și se bucură de același regim, de refugiați.
Precious o cheamă pe una dintre ele (numele ei putând fi tradus prețioasa), are 27 de ani și este cu fiica în vârstă de un an, Princessa. Prietena ei, Marvelous (minunata, în traducere), are 23 de ani și este cu fiul ei, Brien, de 5 ani.
„Ucraina nu este țara noastră și nu vrem ca familia noastră să pățească ceva. Voi pleca în Nigeria, în orașul meu natal, cu soțul meu. Îl aștept, vom lua avionul și vom ajunge acasă. Din Ucraina nu se mai poate zbura. Ne vom întoarce în Ucraina când se va sfârși războiul. Muncim în Ucraina, de fapt soțul meu are o agenție care ajută studenții străinii să vină la studii în Ucraina și este și doctor”, relatează Precious.
Spre Nigeria va zbura și Marvelous, când va reuși familia ei să iasă din Ucraina. La fel ca prietena ei, își dorește să revină în Ucraina, unde învață și muncește, dar după ce va fi din nou pace.
“N-am crezut că în aceste vremuri vom trăi o astfel de situație”
„N-am crezut că în aceste vremuri vom trăi o astfel de situație, în care oamenii să-și părăsească casele, să plece cu copiii de mână, din calea războiului. Inițial, Primăria Piatra-Neamț ne-a solicitat disponibil de cazare pentru refugiați. Având în vedere situația tragică a celor care vin din Ucraina, am pus la dispoziție cât de multe locuri de cazare am putut, în funcție de copiii pe care-i avem cazați. Avem pregătite paturi pentru 35 de persoane, refugiații vin și pleacă, deci spațiul de cazare este în dinamică. Avem și noi personalul nostru administrativ și de la bucătărie deja implicat, le pregătim mâncare. Au fost și sunt în continuare mulți oameni și manageri de firme care îi ajută pe refugiați, fiecare cu ce poate. Avem foarte mulți copii cazați, cu mame, deci nevoile sunt multe. Am primit sprijin și de la o doamnă din Piatra-Neamț care este ucrainiancă și s-a oferit la traducere, a venit și doamna profesoară de rusă Ecaterina Bobocea tot pe partea de traducere. Întreaga comunitate este alături de refugiați. Noi, din partea colegiului, le-am instalat și un router pentru a le asigura posibilitatea de a comunica acasă, cu familiile și cu cei care îi așteaptă sau vin după ei. Ne bucurăm că putem fi alături de ei și-i putem ajuta în acest mod să treacă prin aceste momente atât de dificile” – prof. Daniela Neamțu, directoarea CNI Piatra-Neamț. (Cristina IORDACHE)
