Primele schituri ale Ceahlăului / Sihăstria lui Dragoţ, Sihăstria Ceahlăului şi Schitul Cerebuc

O Meteoră românească

Muntele Ceahlău i-a atras din vechime pe călugării care şi-au dorit un trai de nevoinţă şi singurătate. Trăiau în grote sau în colibe pe munte, iar atunci când iernile erau grele, se adunau la poale, unde ridicau un altar, un paraclis sau un mic schit. Despre primele schituri ale Ceahlăului se ştiu puţine lucruri, dat fiind numărul mic de documente emise referitoare la aceste lăcaşuri de cult, căci nu au deţinut un rol însemnat, nici din punct de vedere politic, nici cultural. Din această cauză, istoria acestor schituri se sprijină pe tradiţiile, care au fost consemnate de unii oameni de cultură şi din plăsmuirile, de cele mai multe ori fantastice, se poate întrezări şi adevărul istoric. Din cele cercetate, un prim lăcaş monastic a fost Sihăstria lui Dragoş, după ruinarea ei s-a ridicat Sihăstria Ceahlăului, distrusă la 1704, iar Schitul Cerebuc s-a ridicat tot la Izvorul Alb într-o poiană mai aproape de Bistriţa. Ruinat la începutul veacului al XX-lea, este reconstruit în aceeaşi poiană după 1990.

Sihăstria lui Dragoş

Se consideră că Sihăstria lui Dragoş a fost primul lăcaş monastic al regiunii şi despre ea a scris Emanoil Gregorovitza, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldave. Călăuza sa în această regiune, moş Nicoară, îi povesteşte despre întemeierea schitului: „…după tradiţia creştinească, acolo, în fundu’ Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Şi s-ar fi întâmplat că, pornind Dragoş Vodă din Maramureş spre Moldova, nişte duşmani au răpit-o pe Doamna Maria şi au ascuns-o în peştera mare de aici, la obârşia izvorului Dragoş, găsind pe doamna sa, a pus mai târziu de a zidit acolo o bisericuţă de lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, nu în peştera numită Groapa Sihaştrilor, unde o găsise pe Doamna, ci mai sus, pe runculeţul ce se prelungeşte din muntele Ceahlău”.

Sihăstria Ceahlăului sau Schitul Sahastru

Pe un „Antologhion” din 1736 s-a scris: „Această Sântă carte ce se cheamă în grecește Antologhion iaste a dumisalei giupânesei Ecaterina, care au fost la un schitu la muntele Peonu, care schit s-au risipit în ruptura omătului și moarte încă s-au făcut acolo în risipirea bisericii. Apoi, au datu de pomană la schitu și săhăstria ce o chiamă Sihla”. A fost o ctitorie cantacuzinească, întrucât Ecaterina nu-i alta decât soția cneazului Iordache Cantacuzino, stăpân al unor teritorii la poale de Ceahlău. Schitul Sahastru s-a dărâmat în 1704 în noaptea de „Înviere”, când „s-a ponorât muntele” şi l-au îngropat în zăpezi. Cantacuzinii, ctitorii lăcaşului, au contribuit la ridicarea unui nou schit în Poiana Cerebuc, cu acelaşi hram „Adormirea Maicii Domnului”.

Gheorghe Asachi, în 1838, află că sfârşitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecând pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la Bâtca numita Piciorul Sahastrului şi în urmă, la pârâul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strâmtoare suflă un vânt puternic şi, precum zice balada, plutesc în aer o mulţime de vulturi care ies din stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile manine, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă, au însemnat locul fostului schit şi, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi”.

Schitul Cerebuc

Schitul Cerebuc era ctitorie cantacuzinească şi s-a aflat sub cârmuirea Mănăstirii Pionul. Boierii Cantacuzini au sprijinit schitul în veacul al XVIII-lea, dar la 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino vrea să desfiinţeze şi schitul Cerebuc. Mitropolitul Veniamin Costache, „pe temeiul pravilelor şi a obiceiului locurilor pentru astfel de pricini”, reuşeşte să menţină schitul, dar care sărăceşte, la 1876 stareţul Manoil rămânând singur, inventarul făcut de Mitropolie arată sărăcia aşezământului, care trecuse de la mănăstirea Pionul la Durău. Într-un document din 1876 aflăm: „Când s-a usurpat moşia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteşte din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică-latină) ca să dărâme şi să ardă schitul şi biserica cu totul, ca să nu mai rămâie urme de ale proprietăţii mănăstirii Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimişii cu gând rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite direcţii în pădure, încât, după ce au obosit umblând, cunoscând locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, alţii a treia zi) şi au spus stăpânului lor cauza nestricării schitului. Şi numai pentru frica acestei minuni, proprietari au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp şi vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viaţa prin focul ce a mistuit o arie de paie a moşiei” (vătavul se numea Jan).

Cnejii Cantacuzini au pierdut moşiile şi au fost scoşi din curtea boierească de către oştenii domniei. În urma lefegiilor au rămas doar ziduri goale. Măicuţele s-au mutat la o mică biserică mai la vale, la Schitişor, iar atunci când Smaranda Sturdza a oferit o danie însemnată Mănăstirii Văratic, au oferit ei hrisoavele de stăpânire a Mănăstirii Pionul. Schitul Cerebuc s-a aflat ca metoc al Mănăstirii Pionul până la desfiinţarea ei, apoi a intrat sub conducerea Schitului Durău, dar şi acesta suferă din pricina lipsei de fonduri. Schitul Cerebuc începe a decădea, atât din pricina lipsei mijloacelor materiale, cât şi a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare şi judecăţi de călugări vagabonzi, hoţi şi beţivi. Şi cum nimeni (autorităţile, moşieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor, schitul s-a ruinat.

Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul 1900 de la un bătrân din satul Izvorul Muntelui: „Pe pârâul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau câţiva unguri la coborâtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină şi s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau nişte bani ascunşi acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat şi foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toţi trei au fost omorâţi de lemnele ce săriseră de pe uluc”.

Alți doi bătrâni din satul Izvorul Alb, Constantin Ungureanu și N. Savu, de 82 de ani, în iarna lui 1886 au povestit ce-și mai aminteau: „Biserica de la Cerebuc avea o lungime de 9 pași și lățimea de 4 pași. Avea o singură turlă, care era clopotnița cu un clopot făurit în 1792 și care clopot se află azi în clopotnița bisericii noi din satul nostru. Pereții bisericii erau din lemn cioplit și îmbinat (ligurit). Pe dinăuntru nu era tencuială și nici pictată. Între 1890 și 1900 se mai făceau uneori slujbe și, de hramul ce se sărbătorea vara, treceau și excursioniști să vadă ce a mai rămas acolo. Odoarele și niște icoane au fost duse la Durău, altele s-au împrăștiat fără a se şti de existenţa lor. Una se spunea că s-ar afla la un sătean din satul Ruginești”.

În 1918, se mai puteau vedea ruinele schitului, o parte din pereții de bârne și un mic fragment din inscripția săpată în lemn, după cum amintea G.T. Kirileanu lui Constantin Turcu, menţionând însă că pierduse transcrierea inscripţiei. La 20 iulie 1945, a fost serviciu religios în poiana Cerebuc, unde mai mulți preoți și credincioși contribuie cu bani pentru ridicarea altei biserici (printre ei preotul Pantelimon Grigoriu din Răpciuni, preotul Mihai Coroamă din Hangu, preotul Isaia Juncu din Durău, preotul Iosif Marcoci şi alţii). Văduva Ileana Sturdza, nora doamnei Olga Sturdza, stăpâna domeniului Hangu, donează lemnul necesar pentru biserică şi chilii.

Guvernul Petru Groza face o nouă reformă agrară, iar Poiana Cerebuc este împărțită la oameni (se face exproprierea din moșia Sturdza) şi se dau loturi de fânaț. Nu se mai construiește biserica, deși la 20 decembrie 1945 se întocmise actul de fundație pe un pergament îngropat în temelia cea veche de preotul Pantelimon Grigorescu.

***

Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou un lăcaş monastic, care poartă numele locului, dar şi cel vechi – Săhăstria Ceahlăului. A fost schit de călugări, iar acum este acolo un sobor de măicuţe. Turistul sau pelerinul sosit la muntele Ceahlău se poate abate spre această poiană ce oferă o privelişte mirifică asupra Ceahlăului şi unde pot afla îndrumare creştină, dar şi vechile poveşti ale muntelui. La 20 iulie, de Sânt Ilie, este aici hram cu mulţime mare de credincioşi.

Prof. dr. Daniel DIEACONU