La 1 februarie 2014, Grigore Caraza împlinise 85 de ani. Avea încă vervă şi lupta pentru ideile sale aşa cum o făcea de o viaţă. Îi plăcea să se plimbe pe aleile din jurul blocului de pe strada Mihai Eminescu, unde locuia. Nu departe de casă a fost lovit de un om cu probleme psihice. A suferit până la jumătatea lui noiembrie, când a murit. Aşa a fost să fie pentru unul dintre cei nu prea mulţi care au rezistat Aiudului şi torţionarilor săi. A fost înmormântat în cimitirul de la Borzoghean, după dorinţa sa. Tot mai puţini îi caută mormântul şi la fel de puţini sunt cei ce-şi mai aduc aminte de el şi-l pomenesc.
Un pui de muntean de la Poiana Teiului
La 1 februarie 1929, în familia gospodarilor munteni, Ioana şi Vasile Caraza din Poiana Teiului, se năştea Grigore, al cincilea din cei şase copii. Grigore face şcoala primară la Poiana Teiului şi apoi Şcoala Normală la Piatra Neamţ. În 1948, inspectorul Ioan Olaru de la Borca, îl numeşte învăţător la Şcoala Primară Călugăreni. Începuse perioada de stăpânire sovietică în România şi învăţătorul Caraza s-a angajat în lupta împotriva regimului comunist aservit sovieticilor. Împreună cu studentul Valentin Blăgescu şi cu Pamfil Sălăgeanu înfiinţează organizaţia anticomunistă „Frăţia de Arme”. Este arestat pe 31.08.1949. Cineva îl trădase. Era la cosit cu tatăl său în livada din satul Roşeni, iar o vecină îl anunţă că Securitatea îl aşteaptă acasă. Este arestat şi dus la Securitatea din Ceahlău, iar mai apoi la Piatra Neamţ. După cercetările de la Piatra, e trimis sub stare de arest la închisoarea de la Galata, Iaşi. Securitatea de la Piatra a scris pe dosarul care l-a însoţit pe Grigore Caraza la Galata şi mai departe, cu cerneală roşie şi cu litere majuscule: „deţinut periculos“.
De la Galata ajunge şi în alte temnițe comuniste, Jilava, Văcărești, Târgu Ocna, Constanta, Bacău, Aiud. În acesta din urmă a suferit 18 ani, din care în „Zarcă“ 8 ani. Tinerețea și-a petrecut-o în temnița de la Aiud. Avea să stea încarcerat 18 ani la care se adaugă 2 ani de domiciliu obligatoriu. După ce a ieşit din închisoare şi-a studiat la CNSAS cele 22 de dosare cu peste 8.000 de file, unde a găsit însemnări care l-au cutremurat.
A învăţat 12.000 de versuri
Mii de versuri învăţate în temniţă. La Aiud a suferit împreună cu Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Prinţul Ghika, Dumitru Bejan, părintele Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, părintele Mihai Lungeanu. Îşi amintea de mari personalităţi care l-au primit în cercul lor.
„Când eram afară la plimbare ne învârteam într-un cerc şi gardianul ne pândea. Dar având în vedere că cele trei persoane despre care vorbesc acum, Nichifor Crainic, pe care eu l-am numit Ceahlăul sau Olimpul neamului românesc, Radu Gyr, care a salvat foarte multe vieţi cu poeziile lui şi cu tot ce a făcut şi Petrovici, filosof şi autorul manualelor mele de filosofie pe care le-a făcut printre altele. Aceştia erau trei oameni cu totul deosebiţi şi care m-au primit în cercul lor şi de fiecare dată când voiau să facă cunoscută o nouă operă, o poezie, mă puneau să stau în faţă. Şi eu ascultam. Şi mi-o spunea o dată, de două ori, după aceea zic «gata, ştiu». Cică «treci în spate, o ştii şi poate ai să poţi să o spui». Am memorat mii de versuri, am ieşit ultima dată cu ele afară şi aşa cum mi s-a cerut de către aceşti oameni, cică «tu nu vei muri nicicum, scoate aceste versuri în primul rând pentru cultura, pentru literatura neamului românesc, în al doilea rând pentru tine dacă le vei putea scoate şi în al treilea rând pentru noi. Du-te, vei ieşi sigur afară, că ai toate posibilităţile, fiind şi tânăr şi foarte îndrăzneţ, foarte perseverent în hotărârile pe care ţi le-ai luat»“.
După o perioadă de suferinţă la Aiud, a stat în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan. Părintele Bejan, fost deţinut politic şi la Răchitoasa, în lucrarea sa „Satul blestemat“ face următoarea menţiune: „Grigore era înalt, slab, nemâncat, iar vântul zbura prin plămânii lui“. Prima perioadă de detenție este cuprinsă între 31.08.1949 si 1964. Între 1964 şi 1970 a fost liber şi a lucrat la Piatra Neamţ, la fabrica de lapte. De aici, este arestat din nou în 1970 şi va ieşi de după gratii în 1977. Într-o noapte, în celula morţii, a visat că muntele Ceahlău era din mămăligă. Şi el mânca cu poftă, plecând de la poale, dar nu putea nicidecum, cu tot chinul, să ajungă la Toaca şi Panaghia. Când s-a trezit din vis, cârpa de sub cap era udă de saliva care i-a curs din gură.
Nereeducat şi ireeducabil
A fost eliberat în iulie 1977. Când a fost eliberat, pe plicul care l-a trimis închisoarea Aiud către Securitatea din Piatra Neamț, printre alte lucruri se menţiona: „Se eliberează deţinutul Caraza V. Grigore, «nereeducat și ireeducabil»”. A reuşit să plece în exil în Statele Unite. Acolo a fost port-drapelul tuturor românilor şi a luptat pentru libertatea şi drepturile lor în întruniri ale acestora, la posturile de radio americane, în presă, în Senatul american. A dat foc la steagul URSS la o manifestaţie din centrul Washington-ului.
În Senatul american a depus documente în numele tuturor românilor, cerând drepturi pentru ei. Lucia Hossu-Longin a mers personal în America şi a filmat pentru serialul „Memorialul Durerii“, prezentându-l pe Grigore Caraza. În martie 2008, un alt realizator, Cristian Tabără, de la Pro TV, a făcut un documentar despre fostul deţinut.
A ieşit din închisoare cu 12.000 de versuri memorate şi mai uitase dintre ele. Încerca cu orice prilej să le împărtăşească şi celorlalți. Păcat că nu s-a găsit cineva care să transcrie toate poeziile ştiute de el, învăţate de la poeţii temniţelor comuniste, Gyr, Ciurunga, Bacu, Crainic şi de la încă mulţi alţii, unele dintre ele nefiind de nimeni scrise. Am fost împreună cu dânsul la Aiud unde cântece vechi patriotice şi bătrânii împovăraţi de ani şi suferinţe parcă prinseseră măreţie de voievozi muşatini. Îi erau alături părintele Paulin, părintele Lungianu, părintele Sabău, Neculai Popa şi încă mulţi alţii ce-au venit cu colaci, panacidă şi vin să-şi plângă tovarăşii care n-au mai apucat să se mai bucure de cerul larg al libertăţii. L-am întrebat despre el pe părintele Lungianu, care a mers odată cu noi la Aiud. Mi-a răspuns că a fost printre cei 50 de oameni din 7.000 de deţinuți care au refuzat reeducarea.
„Noi ăştia care n-am acceptat reeducarea am fost adunaţi cu toţii lângă Zarcă şi atunci ne-am văzut care cum suntem. Când ne-am aşezat pe coloane am simţit un ghiont în spate. Era Mihai Lungianu. Am ştiut că te găsesc aici, mi-a zis. Să ştii că şi eu ştiam, am răspuns eu cu mare bucurie”.
L-am întrebat pe fostul lui tovarăş, Neculai Popa, cum era în acele vremuri de la Aiud Grigore Caraza. „Era ca şi acum, veni răspunsul, era iute de mânie, se supăra repede, dar îi trecea. Ştiai însă că te poţi baza pe el, că nici mort nu te va trăda. Așa sunt oamenii ăştia din munţii Neamţului şi eram mândru că eram nemţean ca şi el“.
L-am însoţit şi la Chiril, la părintele Filaret Gămălău, un alt îndârjit luptător anticomunist, dar pe care l-am aflat fără puterea de-a mai povesti, de a mai împărtăşi dintr-o experienţă de viaţă bogată în suferinţă.
Aiud însângerat
Cartea sa „Aiud însângerat“ este una de căpătâi pentru românii care mai gândesc româneşte şi o recomandăm spre citire. Spunea: „Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi civilizaţie, înseamnă munţii şi codrii nesfârşiţi de brad, văile şi dealurile, bisericile şi mănăstirile, înseamnă mormintele străbunilor noştri, înseamnă păsările care cântă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniţi peste noi pentru a ne jefui şi înrobi. (…) Nicăieri în lume cerul nu este mai senin, mai ales noaptea, mereu plin de stele, ca la mine la Poiana Teiului. Acum, octogenar fiind, privesc cu mândrie pădurea verde de brazi din jurul meu, Piatra Teiului – o adevărată doamnă a munţilor, ascult freamătul apei Bistriţei. Steaua mea a umblat prin multe închisori comuniste şi prin destule ţări ale lumii dar sufletul meu a rămas tot în satul copilăriei mele – Poiana Teiului, unul dintre cele mai frumoase din lume“.
Despre Grigore Caraza zicem acum că a fost. Un bărbat tare, verde, aşa precum brazii din codrii de deasupra satului său de lângă Piatra Teiului. Un om care a crezut cu tărie în nişte idealuri pe care tumultul unei vieţi prea agitate ne fac să le privim, în cel mai bun caz, cu indulgenţă. Viaţa, credinţa şi lupta sa au fost profunde şi de aceea trebuie să ne aducem obolul nostru de neuitare, să le facem cunoscute, mai ales în rândul celor tineri, care astfel poate vor înţelege cât de mult rău pot face oamenii unor semeni de-ai lor.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
