Foarte rar găsești oameni care au reușit în viață, care să povestească, fără nici un fel de sfială, despre toate momentele în care a suferit sau s-a bucurat, în care a avut temeri sau când a reușit să găsească calea care duce spre succes. Dr. Andra Șerban este un astfel de om și, când stai de vorbă cu ea, ai senzația că îi poți spune orice și că poți să o asculți vorbind ore întregi. O discuție despre o clinică de succes s-a transformat într-un interviu-portret impresionant.
– Vă propun un început atipic de dialog. Vă las dv. deschiderea, dacă ar fi să povestiți cum ați ajuns în postura de acum, cu ce ați începe?
Totul a început pe 11 mai 1986 într-o familie extrem de frumoasă, cu o mama de profesie educator și un tata sportiv, fotbalist la Relonul Săvinești, în Piatra-Neamț. Când m-am născut eu, frățiorul meu avea 7 ani. Era atât de frumos, atât de senin, atât de confortabil în brațele și în preajma mamei mele. Atunci, era mama. Acum, este îngerul meu din Ceruri. Îmi aduc aminte și port în suflet dorința ei de a fi printre cei mai buni. Își dorea ca la fiecare sfârșit de an școlar să urc pe podium, să fiu premiantă. Dacă luam un 8, începeam să plâng încă de la școală, ca atunci când avea să mă vadă, eu să fiu umflată bine. Asta era strategia mea de a scăpa de cearta notelor. (râde). Mama a fost ființa care m-a inițiat pe drumul perseverenței, ambiției și al școlii. Acum, că dau timpul înapoi, parcă avea să presimtă ce avea să se întâmple.
În 1998, pe când eu aveam doar 12 ani totul avea să se dărâme în familia noastră. Mama mea bună a primit un diagnostic greu de suportat și de înțeles. Nu pricepeam nimic! Nici nu aveam cum! Eram mult prea mica! Tata pe vremea aceea lucra ca maseur la echipa de fotbal Ceahlăul Piatra Neamț, iar fratele meu intra pe drumul maturității. La 19 ani se căsătorea cu frumoasa lui soție. Îmi aduc aminte că pe tata îl solicita enorm de mult job-ul. Erau mai tot timpul plecați prin țară și în cantonamente. Era singura noastră sursă de venit și mai mult decât atât, atunci când putea, se ducea să facă masaj extra pentru a putea face față cheltuielilor. Dragul meu tată….. Oare ce era în sufletul lui cu o soție de nici 40 de ani bolnavă și o fetiță de 12 ani care îl așteptau acasă? Au fost niște ani cumpliți pentru mine. Atunci când nu era internată, rămâneam cu mama acasă și nu știam cum să o ajut. Am simțit toată durerea lor. Şi am simțit durerea tatălui meu pentru că i-am văzut brațele cum se învinețeau de la cât efort depunea, i-am văzut picioarele obosite de la cât umbla pentru noi. Și cu această ocazie, îi mulțumesc! Dacă nu era el, nu aveam nicio șansă în viață. Anii au trecut așa. Greu! Umblam mereu cu mama prin spitale, tata era secătuit de griji și de supărare, eu îmi pierdeam mai toți prietenii, profesorii nu mă înțelegeau și uite așa intram din plin în drama vieții mele. Totul se pierdea. Eram a nimănui. Doar credința din sufletul meu nu s-a pierdut niciodată și când nu mai puteam, fugeam repede la biserica de lângă noi, la Sfântul Ioan. Aveam 14 ani. Plângeam acolo.
Din premiantă, ajunsesem o elevă de 5. Oricum, nu cred că știa nimeni. Nu avea cine să mai vină la ședința cu părinții.
În 2004, mama a murit. Aveam 18 ani. Detaliile ar îngenunchea pe oricine. Chiar dacă era bolnavă, nu se aștepta nimeni să o pierdem. Îmi aduc aminte că stăteam atât de rău din punct de vedere financiar, încât tata era îngrijorat că nu are bani de înmormântare. Mi-a rămas pe retină bancnota verde de 1 leu. Atât avea când a băgat mâna în buzunar. Câteva bancnote de 1 leu. Și plângea! Plângea de neputință și de disperare. Am simțit atâta durere, încât, în acel moment mi-am promis că așa ceva nu o să mai trăiesc niciodată. Nimic nu poate fi mai rău pe lumea asta decât boala. Și când boala vine într-o familie fără posibilități financiare, e și mai mare nenorocirea. Foarte puțini oameni știu ce povestesc eu acum și asta este doar o parte din povestea vieții mele. Nu vreau să întristez prea tare cititorii. Și mai mult decât atât, oricât de greu mi-a fost, niciodată nu am vrut să se vadă. Din copilărie am învățat că vulnerabilitatea atrage după ea și mai multă suferință.
Au urmat zile și nopți crunte. Nici nu mai știu cum au trecut. Cred că nici nu vreau să-mi aduc aminte. Știu doar ca i-am promis mamei că o să-i aduc coroana la mormânt. Eram în clasa a XI-a. Și mai știu că Dumnezeu nu m-a lăsat. Începusem să citesc foarte multe rugăciuni, mă duceam mult la biserică și mă rugam să am putere să trec prin durerea care-mi sufoca inima. Acum, eram orfană de un părinte. De mama…. Să nu o ai pe mama, e greu.
Să revin la clasa a XI-a. Începusem să învăț atât de mult, încât profesorii nu înțelegeau ce e cu mine. Ajunsesem să mă duc și la olimpiade. Mai aveam puțin și mâncam cărțile la propriu. (râde din nou) Promisesem coroana, premiul I. O medie de 8 la religie m-a clasat pentru premiul II. N-am putut să-mi țin promisiunea, dar mama știa și asta m-a consolat. Și mai știu ochii tatălui meu, când a venit cu flori la mine la liceu. Era atât de mândru de mine… Ochii îi erau înlăcrimați… Acum erau lacrimi de fericire. Am iubit atât de tare acel moment… Mă uitam la el și îmi spuneam în gând că de acum încolo așa o să fie!
Clasa a XII-a tot pe podium am terminat-o, dar acum nu mă mai interesa. Primisem prea multe lecții de la viață și începeam să înțeleg ca un om mare. Nu mă mai cramponam într-o notă. Aveam visuri mari, multe de realizat și mult prea multe de vindecat.
– V-am ascultat și tot ce povestiţi aici este tulburător. Totuși, cum de v-aţi dorit să deveniţi medic stomatolog?
Dumnezeu a vrut asta pentru mine! După ce a murit mama, în viața mea a reapărut prietena mea din copilărie, Georgiana. Ea se mutase cu familia la București cu mulți ani în urmă. Ei m-au ajutat și m-au îndrumat. Georgiana studia la UMF Carol Davila la Facultatea de Moașe și Asistente Medicale. Ea m-a îndrumat să aleg această cale. Uneori, Dumnezeu îți vorbește prin oameni. Îmi aduc aminte că tata nu era de acord să plec la facultate. Îmi spunea mereu că nu avem bani. Un alt eveniment memorabil a fost acel moment când a trebuit să plec la București să-mi depun dosarul. Tata era plecat în cantonament (stăteau câte 2 săptămâni). Eu nu aveam bani. În casă era doar aurul mamei. L-am amanetat, am luat 360 de lei (3 milioane 600 cum era pe atunci), m-am urcat în tren și am plecat. Dosarul de înscriere era 70 de lei. Îmi ajungeau bani fix de drum și de un singur dosar. Era totul sau nimic! Bani să mă înscriu și la o altă facultate nu mai aveam. Draga mea Georgiana… M-a așteptat în gară, m-a primit la ea, a mers cu mine la examen și în zilele alea toride de vară, nu s-a mișcat din curtea facultății. Era ea și cu mamele viitoarelor mele colege. Am ieșit din examen și eram pe locul 11. Aveam să intru la Facultatea de Moașe și Asistente Medicale Carol Davila București cu bursă de merit și cu cameră la cămin. La căminele alea bune, de mediciniști. (zâmbește) L-am sunat pe tata să-i dau vestea (pe mobilul antrenorului, el nu avea) De data asta nu i-am mai văzut ochii, dar i-am simțit vocea. Acum, o lume întreagă mă aștepta. Urma să-mi trasez singură destinul, conștientă, asumată, responsabilă. Am plecat în viață cu lecția foarte bine învățată! Dacă nu fac eu ceva pentru mine, nu va face nimeni. Ba mai mult… atunci când ești jos,se vor găsi câțiva care să te înfunde și mai tare. Din păcate, asta e realitatea.
– Și totuși de la asistentă la medic?
În 2008, mi-am dorit mai mult, în ciuda faptului că sufeream de sindromul inferioritații. Cred că un copil care nu are posibilități financiare, are umerii mai grei. Și cum vă spuneam mi-am dorit mai mult de la mine. Mi-am dorit să devin medic stomatolog. Îmi aduc aminte că eram în curtea facultății și mă uitam cu mare admirație la colegii mei de la generală sau de la stomatologie. Știam că locul meu e acolo! Aveam o forță în interiorul meu care depășea cu mult puterile unui adolescent de 20 de ani. Zis și făcut! L-am sunat pe tata să-i spun ce m-am hotărât să fac și aceeași poveste, i-a fost frică să mă susțină pentru că îl îngrozeau încă 6 ani de facultate. Eu în schimb, aveam planurile bine făcute, știam exact ce aveam să fac mai ales că primisesem o sumă de bani dintr-o moștenire de pe urma mamei. Îmi aduc aminte că tata țipa la mine prin telefon (foarte rar s-a întâmplat să mă certe) ”Cine știe ce faci tu pe la București. Cum să lași o facultate și să începi o alta?” Atunci a urmat o altă promisiune și l-am asigurat că o să vin cu diplomele acasă. Fie vorba între noi, aia nu a fost cea mai bună promisiune, pentru că 2 ani m-am forjat până la leșin. Efectiv cădeam din picioare. Leșinam! Leșinam de foame, de oboseală… Cine Dumnezeu mai știe! Norocul meu era că se întâmpla prin spitale și aveam o armată de asistente în jurul meu. Bine a fost și că toate cursurile se țineau în aceeași facultate și sesiunile nu se suprapuneau. Facultatea de Moașe am terminat-o în 2010 doar pentru tata. Începeam să-l văd mai liniștit, mai echilibrat și asta mă liniștea și pe mine. Între timp, tata s-a recăsătorit, iar eu îmi vedeam în continuare de examene. Sunt atât de multe de povestit, încât ar trebui să vă țin aici o zi și o noapte. O să vă spun doar că în toți acești ani, am învățat enorm de mult și totodată mama și Dumnezeu au fost lângă mine. La fiecare examen, aveam în buzunarul de la blugi o cărticică mică de rugăciuni. Și acum o mai am. E ruptă, hârtia s-a făcut albastră. Am avut-o cu mine și anul trecut când am dat examenul de rezidențiat. Pe asta nu cred că am spus-o cuiva (zâmbește).
În 2014, am absolvit facultatea de Medicină Dentară Carol Davila București, o facultate de top. Ziua festivității a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Reușisem! Reușisem singură printre străini, reușisem din nimic să fac ceva măreț! Eram pe podium și o sală întreagă, imensă, mă aplauda. Tata nu era în sală, dar cu siguranță era mama. Îmi aduc aminte că am primit o floare de la mama colegei mele. Tare mult m-a bucurat gestul dumneaei. Încă o dovadă că școala și credința te pot salva în viață, oricât ar fi ea de grea. O să fac o paranteză. Tot vorbesc de Dumnezeu și de credință. Să nu credeți că stau toată ziua prin biserici. Nu! Merg la biserică ca un om normal. Eu mă refer la bunătatea sufletului, la iertare, la faptul că nu am orgolii și dacă nu pot să fac un bine, nu fac nimic. Nu fac rău! Și toate aceste principii m-au ajutat enorm în cariera de medic. Tocmai felul meu de a gândi m-a ajutat să evoluez atât de mult într-un timp relativ scurt. Relația mea cu pacienții e una specială. Mereu caut să găsesc cea mai buna variantă de tratament atât din punctul de vedere al sănătății, cât și financiar. Spre exemplu: dacă un dinte e foarte afectat de infecție, eu caut să-l tratez, nu să-l scot. Mereu un implant va fi mai costisitor. Un alt exemplu: dacă un pacient necesită o coroană pe un dinte frontal între 2 dinții naturali, eu o să intervin doar pe dintele respectiv, chiar dacă e mult mai greu din punct de vedere al culorii. Sunt coșmarul tehnicienilor! Norocul meu este că am tehnicieni dentari care sunt artiști la propriu. De altfel, ne-ar fi mult mai ușor să facem fațete/coroane de la stânga la dreapta. Nu te mai chinui la culoare, sunt toți la fel.
– Apropo de fațete. Ce părere aveti de acești dinti foarte albi?
Cred că este un trend, o etapă. Personal, nu-mi plac dinții care se văd că sunt puși. Eu caut naturalețea. Când pun 1, 2, 9, caut să pară cât mai naturali. Să nu se vadă că sunt lucrări dentare. Vis-a-vis de fațete, sigur că sunt cazuri care necesită într-adevăr această intervenție, dar sunt puține. Mai degrabă, în clinică, mă întâlnesc cu cazuri care necesită alte intervenții. Dacă le iubeam atât de mult, eu ca medic stomatolog îmi puneam fațete în fiecare zi. Nici eu nu am dinții perfecți, dar îi prefer integri. Suficient că anul acesta mi-am scos implanturile din gură, pentru că mi s-a retras osul si m-am infectat.
– Adică cum v-ați scos implanturile? Astea nu sunt pe viață?
(zâmbește) Nimic din ce e făcut cu mâna omului nu e pe viață. O perioadă foarte îndelungată de timp, pot fi dinții tăi tratați corect și la timp. Nimic nu e mai bun decât dintele omului. De aia la noi în cabinet se merge mult pe principiul de a salva dinții. Dar pentru asta ai nevoie de aparatură de ultimă generație și de medici foarte buni, excepționali aș spune eu.
– Este foarte interesant ce îmi spuneți, dar haideți să revenim la momentul în care ați terminat facultatea.
Hmmm, ce frumos, ce sentimente, ce mulțumire… Acum, începea o altă etapă a vieții mele, doar că acum, eu făceam regulile jocului. Mi-am dorit tare mult să ajung medicul de care eu n-am avut parte atunci când am avut nevoie. Aici intervine o parte tare sensibilă a subconștientului meu. O sensibilitate care, la un moment dat a devenit toxică pentru mine. Încercarea de a salva fiecare dinte și de a alina fiecare om, m-a dus la boală. Dar o să ajung și acolo. Ideea e că mi-a luat foarte mult să ajung la un echilibru și încă îl mai caut. În fiecare pacient o văd pe mama, mă văd pe mine. Mă pun mereu în locul pacienților pentru că am avut mari probleme cu dinții la viața mea și știu exact cum e și ce simți. O să râdeți dar de multe ori mi-am băgat țigări prin urechi și am stat cu spirt în gură. Așa auzeam eu printre vecini că trece durerea. Din lipsa educației ajungeam la stomatolog doar când crăpam de durere. La 17 ani, m-am dus la stomatolog, singură că nu avea cine să vină cu mine și am rămas fără molar. De aia eu nu primesc tineri neînsoțiți. Și dacă are 20 de ani, eu tot vreau să vorbesc cu mama sau cu tata. Sunt părinți care sunt plecați în afară. Îmi fac timp și îi sun. Vorbesc cu ei planul de tratament. Cu siguranță dacă ar fi fost tata cu mine, nu ar fi permis extracția. Atunci, m-am bucurat că am scăpat de durere, dar acum numai eu știu cât trag… pune implanturi, scoate implanturi. Suferința mea nu mă lasă să scot dinți care se pot trata, chiar dacă tratamentul costă mai mult decât extracția. Îl fac pe om să înțeleagă cât de importanți sunt dinții lui naturali. Alții în loc nu mai cresc!
Dar să revin la 2014. M-am întors acasă nu cu o diplomă, cu două! Îmi ținusem promisiunea! Sincer, planul era să plec din țară, dar l-am cunoscut imediat după ce m-am întors pe soțul meu. Cum era de așteptat, am intrat în câmpul muncii și m-am angajat la o clinică mare, frumoasă, cu aparatură de ultimă generație. La un an distanță ne-am căsătorit. Dumnezeu mi-a luminat calea încă o data. Lângă el mi-am găsit liniștea pentru că avem același sistem de valori. Este corect și este de o bunătate rară. Este acel om pe care-l vezi că se dă jos din mașină ca să ajute o bătrânică.Ca să nu mai spun că mă susține în orice vreau să fac. A muncit cot la cot cu mine pentru visul meu.
– Apropo de vise. V-ați dorit sa creați conceptul Ambasad`or Dent sau a venit de la sine?
Nimic nu mi-a venit de la sine. Pentru a ajunge în acest punct a trebuit să muncim enorm de mult. Munceam câte 10-12 ore pe zi și când ajungeam acasă, eu tot cu capul în cărți stăteam. Cum spuneam, când m-am întors acasă, m-am angajat într-o clinică frumoasă, dar cum meseria mea este una liberală, mi-am dorit s-o iau pe drumul meu. După 9 luni, m-am dus în dispensarul nr. 5. Acolo am muncit încă 2 ani. Atunci am învățat să mă managerizez singură. Eram și asistentă și medic și femeie de serviciu. Erau luni în care nu câștigam mai nimic. Apropo de asta. Noi chiar avem ce povesti nepoților noștri. (zâmbește ) Am plecat la drum cu salarii minime pe economie, fără casă, fără masă și cu părinți pensionari ca oricare alt pensionar din țara asta. Sunt atât de mândră de noi… Ca să ne putem face nunta, am împrumutat 1.500 de euro pentru a plăti avansurile. Verighetele noastre sunt făcute dintr-o brățară a soțului. Și asta mă face tare fericită acum. O bună perioadă de timp, ne-am mutat de colo-colo. Ba la tata, ba la soacra mea. A doua oară o luam de la 0 și Dumnezeu nu m-a lăsat. Am strâns fiecare bănuț, ne-am împrumutat de pe la toți prietenii și am mers la toate băncile pentru a obține împrumuturi. A fost foarte greu să obținem un credit de la bancă raportat la salariile noastre.
În 2017, mi-am văzut visul împlinit. Am deschis Ambasad`or Dent. Aveam atât de multe datorii, încât erau zile când nu aveam efectiv 50 de lei. Ani de zile am investit toți banii în cabinet. În sala de așteptare aveam (și încă mai am) mobilă de la cel mai scump magazin din oraș, dar eu, pentru mine, îmi cumpăram o haină de la second hand. În 2018, când am cumpărat microscopul, noi încă nu aveam o casă în care să stăm. Pe vremea aceea cred că erau vreo 5 cabinete cu microscop dentar în oraș. A fost totul pentru cabinet și niciodată n-am făcut rabat de la calitate. Mi-am dorit mereu să le ofer pacienților mei, oamenilor care au încredere în mine, cel mai bun tratament, respect și multă înțelegere. Cred că jurământul medicului e mai mult decât o promisiune. De asta mulți pacienți mă iubesc, oamenii simt. Cum spuneam, în 2017 am deschis cabinetul. Și cum eram obișnuită, eu strângeam, eu spălam, eu eram medicul. Făceam de toate. Și tratamente de canal, și proteze și copii. Eram extenuată de muncă și totuși nu atingeam performanțele pe care le vedeam pe site-urile internaționale. Au fost multe seri în care am plâns. Plângeam pentru că voiam mai mult de la mine. Atunci mi-am dat seama că este aproape imposibil ca un medic să le facă pe toate și să le facă perfect, la cel mai înalt nivel. Am spus-o și o mai spun. Stomatologia este foarte grea dacă vrei s-o faci corect. Până și o plombă, dacă o faci corect, nu e tocmai cea mai ușoară intervenție. Ca să nu mai spun de chirurgie, protetică, endodonție și toate ramurile stomatologiei moderne. Acum eram gata să fac stomatologia din cabinetul meu ca afară. Adică fiecare ramură cu specialistul ei. Şi cum Dumnezeu le aşează pe toate, trebuie doar să-ți dorești, în 2018 l-am găsit pe colegul meu, dr. Paul Lupu. Întâmplarea a fost că îmi crăpase un molar și aveam și eu la rândul meu nevoie de un endodont. L-am găsit pe dr. Paul la Bacău. M-am dus ca o pacientă cuminte și am știut din start că de același tratament aveau nevoie și pacienții mei de la Piatra. Atunci am cumpărat microscopul. Din 2018, la noi în cabinet se tratează și cei mai afectați dinți. Acum, avea în echipă un chirurg și un endodont. Ahhhh, ce visam și la un ortodont (medicul care se ocupă cu aparatele dentare). Dar într-o echipă e ca într-o căsnicie. Nu poți să aduci pe oricine, trebuie să cunoști medicul respectiv, să știi exact pe mâna cui îți lași pacienții. Și cum minunile în viața mea se întâmplă la tot pasul, tot în 2018, dintr-o discuție aflu că frumoasa și buna mea colegă din facultate s-a specializat pe ortodonție la UMF Iași. În secunda numărul 2 am sunat-o pe dr. Andra Dincă și a fost una dintre cele mai frumoase revederi. Ne știm de 16 ani, am făcut facultatea împreună și știu că și ea a fost o studentă de 10. Ca să nu mai spun că toți împărtășim aceleași valori. Toți am pornit de jos și am făcut totul prin forțe proprii. Totul părea să fie un vis împlinit pentru mine, doar că realitatea a fost puțin altfel. Să aduci în cabinet specialiști, ai nevoie de cea mai bună aparatură, materiale de ultimă generație, de alte și alte investiții. Eu îmi învățasem pacienții cu prețuri relativ mici. Trebuia să țin un echilibru între materialele, tratamentele de top și prețuri. Până când am clacat și am făcut-o bine. Dintr-o dată nu mai puteam mânca nimic, făceam alergii la orice. A fost cumplit! Un an am dus-o așa. Analize peste analize. Norocul meu a fost că am dat peste un medic foarte bun și a descoperit că diaminoxidaza (o enzimă din intestine care scindează histamina) era la cote minime. 3 medici mi-au zis că o să stau pe pastile toată viața. Apogeul, a venit în vara lui 2019 când l-am pierdut pe socrul meu, iar soțul a rămas fără loc de muncă. Atunci am fost la un pas să renunț la profesia de medic. Din datorii nu mai ieșeam, pe pastile stăteam, iar în fața pacientului trebuia să fiu cu zâmbetul pe buze, să empatizez cu el. E o vorbă: înainte de a reuși, ești pe punctul de a eșua.
– Cum ați reușit să treceți peste?
Încă o dată, prin multă rugăciune. În acea perioadă s-a făcut un proiect la casa de copii. Persoana care se ocupa de acest proiect m-a rugat să tratez acești copii fără bani, ca medic voluntar. Am acceptat imediat. Am o mare sensibilitate pentru copiii fără posibilități financiare și care săracii mai sunt și orfani de un părinte. Şi cum bunătatea se răsplătește cu bunătate, atunci s-a întâmplat o minune. Am primit un val mare de aprecieri din partea oamenilor. Cred că v-am spus. Eu n-am muncit niciodată pentru bani cât am muncit pentru aprecieri. În viața asta m-a durut mai mult faptul că n-am fost apreciată atunci când am avut nevoie, decât lipsa banilor. De aici și dorința de a face totul perfect, de a mulțumi pe toată lumea. Un echilibru la care încă mai lucrez. Și cum vă spuneam. În iarna lui 2019 s-a întâmplat minunea. Brusc și deodată n-am mai avut niciun simptom. Nu-mi venea să cred. Tot ce am citit despre această enzimă, tot ce mi-au spus medicii, acum era egal cu 0. Din acel moment, nu am mai avut nevoie de nici măcar o pastilă. Abia în 2021 am scăpat de datorii și pot spune că de atunci ne-am mai relaxat, dar așa cum v-am obișnuit, nu-mi las nicio secundă și mi-am dorit mai mult. Mi-am dorit să devin medic specialist. Anul trecut, am dat la rezidențiat și am ieșit pe locul 465 din 3.000 de concurenți pe țară, notă care mi-a permis să aleg ceea ce mi-am dorit: protetica dentară. Aici a intervenit colegul nostru, dr. Teodor Bordei, chirurgul de la Ambasad`or Dent. El m-a încurajat. Nu știu dacă v-am povestit, când i-am văzut cv-ul lui Teodor, era să scap telefonul din mână. Îi arătam soțului meu ce cv impresionant are și mă gândeam că sigur e un medic arogant cu care nu o să rezonez. Surpriza a fost una fantastică! Am descoperit un medic modest, onest, cu care împărtășesc aceleași valori. E băiat de preot. Dr. Teodor Bordei e în echipa noastră de aproape 2 ani și pacienții sunt tare mulțumiți de el.
– Acum, din punct de vedere profesional, ați realizat cât fac alții într-o viață de om. Copii aveți?
Nu și ăsta e un subiect tare sensibil pentru noi. În 2018, în urma unei ecografii mi s-a pus diagnosticul crunt de hidrosalpinx (trompe înfundate). A fost ciudat să primesc acest diagnostic, având în vedere că an de an mergeam la control în București și nimeni nu mi-a spus de așa ceva. Povestea e lungă dar o s-o scurtez prin a vă spune că alți 3 medici erau gata să mă bage în operație fără să-mi recomande nimeni o histerosalpingografie (o analiză prin care se vede cu certitudine dacă trompele sunt înfundate sau nu). Toți îmi povesteau de fertilizarea în vitro. Cu nici o lună în urmă, tot Georgiana apare în viața mea și mă programează la unul dintre cei mai buni medici din București. Georgiana mea lucrează de peste 15 ani la unul dintre cele mai bune spitale, pe secția de ginecologie. Ne-am dus la consultație cumva împăcați că voi avea nevoie de intervenție chirurgicală. Ne-am dus cu dosarul de analize, cu diagnosticul crunt pe care îl primisem. Şi acolo ce să vezi? Minune! Am început efectiv să plâng pe masa de consultație când mi-a spus medicul că el nu vede niciun hidrosalpinx și că sunt perfect sănătoasă. Nu aveam nimic din ce știam eu. Între timp, mi-am făcut și un RMN pentru a vedea fiecare organ în parte având în vedere că diagnosticele mi s-au dat după ureche. Acum că stau și mă gândesc, Dumnezeu a avut planurile lui pentru noi. Chiar dacă ne-am dorit copii, mai mult ca sigur nu puteam să-mi îndeplinesc rolul de mamă așa cum îmi doresc având atât de multă muncă pe umerii mei. Am vrut să povestesc această întâmplare pentru cititori în ideea de a consulta atâția medici cât este nevoie înainte de a ajunge la o intervenție ireversibilă, în cazul unui diagnostic care atârnă greu, chiar și atunci când este vorba de o simplă extracție dentară. Și totodată, am vrut să povestesc despre greutățile și succesele mele tot în ideea că poate povestea mea va ajunge la urechile unor oameni care au nevoie de un impuls.
În viață se poate! Se poate cu multă muncă, credință și cu educație!
– O ultima întrebare. Care este următorul pas? Sau în sfârșit vă lăsați o secundă de relaxare?
Sigur că vreau să ajut cât mai mulți oamenii, sigur că vreau să fiu în cabinet pentru ei, dar așa cum sunt acum, gestionez foarte bine fiecare caz în parte, știu fiecare pacient, știu ce probleme are. Și asta îmi place. Am o comunitate de oameni frumoși, inteligenți cu care am o relație specială. Mulți îmi spun că nici nu simt că merg la stomatolog. Oamenii vin la noi din gură-n gură. E dificil să te extinzi având în vedere că majoritatea medicilor buni rămân în orașele universitare. Sunt foarte atentă când încep o colaborare cu un medic. Eu, ca și medic coordonator sunt la fel de responsabilă pentru fiecare tratament în parte. Și orașul e mic. Vorba se duce repede… și de bine și de rău. Așa cum vă spuneam, nu aleargă nimeni spre provincie, iar toți colaboratorii mei vin de la Iași cu programări foarte bine prestabilite. La ora actuală, la noi în cabinet se lucrează cu liste de așteptare. Am pacienți care așteaptă și 2 luni ca să intre în tratament. Colegii mei merg prin toată Moldova (Bacău, Botoșani, Focșani). Așa cum vă spuneam,ei sunt medici specialiști care tratează și cele mai complicate cazuri. La ora actuală suntem în formulă completă de foarte mulți ani și totul e perfect.
– Cum vă pot găsi oamenii?
În ziua de astăzi, cu atâta digitalizare, totul e mult mai simplu. Pe Google avem toate informațiile. Cred că dacă caută Ambasad`or Dent Piatra-Neamț, o să apară toate informațiile de care au nevoie.
Marius Barna
