Am început anul cu ziua de luni, zi în care nici iarba nu crește, ci se fumează, iar majoritatea e cu gândul la preparatul din titlu, care să dreagă instalațiile greu încercate cu bunătățile agonisite la prețuri care acum ne bagă‐n ședință. Am depășit sărbătorile într-o relativă liniște, până și actorii scenei politice preferând tihna sarmalelor în locul cărnii înghesuite în frigiderele combatanților de pe frontul conducerii unei țări refuzate să facă parte din spațiul liberei circulații economice. Acuma să fim onești, de circulat, la fel de bezmetici suntem, iar palidele declarații că nu vom mai merge să ne dăm cu schiurile pe zăpada austriacă s‐au dovedit a fi apă de ploaie. Artificială. După câteva pahare mai aplicate, veto‐ul Vienei a devenit iute ‐ Veto, încă un rând, că plânge masa. Așa se face că n‐am auzit tânguieli din țara valsului că ar fi sincope la capitolul încasări, ba mai mult, de‐o bucată de vreme se difuzează cu aprindere o reclamă la OMV, semn că boicotul e o jalnică gogoriță scornită la cald, imediat după declarațiile la fel de calde ale celor ce s-au dus să prezinte argumentele pro în fața juriului european.
Da, admisia în Schengen înseamnă ceva, în special pentru cei ce transportă, ei fiind scutiți de a sta în vămi până fierbe vinu‐n beci, iar copii intră la școală. În fond e o chestiune de bani, ca și un eventual vot unanim de genul: …poftiți, vă rog, aveți locurile din partea stângă. De ce? Ia să privim în ultimii treizeci de ani. Am vrut în NATO, am plătit. Am vrut în UE, am plătit. Pe cale de consecință, în virtutea unui mecanism aidoma inducției matematice, vrem în Schengen, trebuie să plătim, că nu se cade, ca parte a Europei, să ne lăfăim cu gazele noastre de peste tot. Totuși, asta nu înseamnă că rămân băieții deștepți fără obiectul muncii, recent aflând că exploatarea gazelor din platforma continentală a Mării Negre urmează a fi controlată tot de cei de care am pomenit că‐și fac reclamă cu aprindere la noi.
În altă ordine de idei, Schengen‐ul ar fi mană cerească pentru cei din partea vestică a patriei, piața imobiliară de la vecinii unguri fiind foarte prietenoasă cu agoniseala celor din stânga Tisei. Ca să vă faceți idee, un teren de vreo șapte mii de metri pătrați, cu o casă bătrânească care refuză să se dărâme, se poate achiziționa cu ceva peste douăzeci de mii de euro, ceea ce ar însemna un credit de nevoi personale pe cinci ani, pentru un cuplu cu venituri medii, fără un deranj aparte, care să‐i încurce la un mers în Tenerife. A merge în Ungaria, ca și cum te‐ai duce în beci după murături, este o finalitate pe care mulți o așteaptă fără a se gândi că trebuie să ne apărăm sărăcia, nevoile și neamul ori că trebuie să trecem Carpații, ca‐n poezia lui Păunescu. La drept vorbind, Schengen‐ul pare mai degrabă un moft, pentru că după ce dai o raită prin aerogările de pe la noi, ai senzația că ești într‐o autogară de reședință județeană, când te împiedici de câte o paporniță de rafie, ori ocolești un fizic feminin impunător prin circumferință, cu multe fuste și gură spartă. Circulăm destul de bine cu genunchii în gât pe scaune low‐cost, și pentru un city break, și pentru un pumn de euroi adunați cu fruntea în cernoziomul european, că al nostru… nu‐i ca al lor. Așadar, să admitem că n‐are sens să ne obosim neuronii capului cu gânduri tembele și mult mai utilă ar fi o ciorbă acră, făcută ca la mama ei. Schengen‐ul? Dă‐l în mă‐sa.
Pe mai încolo.
GD Patraucean
