La mai bine de 10 ani după război, arhiviştii est-germani au început, pentru prima oară, să sorteze ce mai rămăsese în urma maşinii de propagandă a lui Hitler. Mii de filme au fost descoperite în locul în care fuseseră stocate: un depozit de beton ascuns în pădure. Tot aici a fost descoperită copia unică a unui film, cu durata mai mare de o oră, fără sunet, fără generice de început şi de final. Doar un titlu scurt: GHETTO-UL. Era un film cu scop propagandistic pentru cel de-al III-lea Reich, dictatura îndrăgostită de camera video, care a ştiut foarte bine să-şi documenteze răul comis, cu pasiune, sistematic, ca nici o altă naţiune înainte. Era prima variantă, nefinisată a celui mai lung film al propagandei naziste, realizat în ghetto-ul din Varşovia, cel mai mare ghetto pentru evrei înfiinţat de nazişti în Polonia ocupată.
Scene regizate şi scene reale
Filmarea din mai 1942, fără sonor, juxtapune meticulos scene regizate, în care evreii sunt arătaţi ducând… o viaţă luxoasă în ghetto, cu scene care nu impun nici un fel de regie. De ce a fost oare trimisă această echipă să filmeze în ghetto cu puţin timp înainte de a fi distrus? Şi de ce a fost oprit lucrul la film în primele etape ale editării? În absenţa unei versiuni finale a filmului, intenţia reală a propagandiştilor nu va putea fi niciodată stabilită. Putem doar face presupuneri. În mod ironic, după război, acest film comandat de nazişti s-a transformat într-un document de încredere pentru orice realizator de filme sau pentru muzee, pentru oricine aflat în căutarea adevărului sau pentru a povesti ceea ce nu se poate povesti. Păcăleala cinematografică a fost uitată, iar imaginile alb-negru vor rămâne gravate în memorie ca adevăr istoric. Dincolo de frenezia propagandei, rămân imaginile, ascunzând multe straturi ale realităţii.
Ghetto-ul din Varşovia
La momentul filmării, trecuseră deja doi ani şi jumătate de la înfiinţarea ghetto-ului. În 3 luni, mulţi dintre cei care apar în imagini vor fi condamnaţi la moarte. În imaginile filmate sunt oameni care încă luptă pentru vieţile lor. Ce nu se spune în film este că jumătate de milion de evrei erau închişi aici, într-un spaţiu zidit, mai mic de 5 kmp, în condiţii incredibile de aglomeraţie şi marcaţi de foamete şi tifos. Ghetto-ul nu găzduia doar evreii din Varşovia, dar şi alte mii de evrei refugiaţi, deportaţi din multe zone ale Reich-ului, fără avere, fără limbă, fără şanse de supravieţuire. Cei care erau prinşi furând mâncare sau încercând să scape erau împuşcaţi pe loc.
Ca în orice alt ghetto, şi aici naziştii au înfiinţat un Judenrat, un consiliu al evreilor, la conducerea căruia a fost desemnat Adam Czerniakow, a cărui sarcină era să conducă pentru ei din interior, ceea ce devenise în esență pilonul de susținere înainte de destinația finală. În timp ce ducea o bătălie pierdută pentru a salva tot ce putea, Czerniakow a insistat să documenteze evenimentele vieţii lui, zi de zi, cu celeritate, în nouă caiete jurnal. Și chiar dacă timpul se scurgea, s-a gândit să scrie pe larg despre turnarea acestui film și rolul lui în acesta, un actor care se juca pe sine, neștiind cum se va termina rolul lui.
Jurnalele lui Adam Czerniakow
“La 10 dimineaţa, echipa de propagandă a sosit. Au început să facă poze în biroul meu. Mai întâi, au pregătit o scenă cu rabini și petiționari, care intră în biroul meu, etc. Apoi au scos toate tablourile și diagramele și au adus un sfeșnic cu nouă brațe, cu toate lumânările aprinse” – 7 mai 1942
“Când m-am întors acasă la ora 4, am găsit regizori în uniformă, etc. Au decis să filmeze în apartamentul nostru. Au cerut ca un cuplu să fie angajați ca actori. Au pus un semn pe uşă, cu ceva scris pe el. Două femei și un «amant» au fost aduşi la apartament și au început să filmeze. Între timp, un evreu bătrân cu barbă Vandyke a fost reţinut pe stradă. A stat ore în șir în apartamentul meu, dar calităţile lui fotogenice nu au fost folosite. Îmi pot imagina ce s-a întâmplat când s-a întors acasă și a încercat să-i spună soției că nu a câştigat nimic în timp ce aştepta trei ore să fie «vedetă». Mă întreb dacă te voi mai întâlni vreodată colegul meu de profesie. Nu ne-a ratat amândoi destinul?” – 14 mai 1942
Martori oculari
“Pe străzi filmează evrei. Oh Doamne! Dacă văd pe cineva cunoscut? Mă tot gândesc că printre toți acești oameni, s-ar putea să o văd pe mama. Leszno, strada principală, era plină de trafic. Îmi amintesc că odată filmau oamenii. Nemții apăreau adesea, de obicei din motive neplăcute și de obicei trăgând cu armele. Deci, când filmau, a fost mult mai bine. Oricum, nu era niciodată de bine când apăreau germanii”.
“Până atunci, în ghetto, eram independentă. Aveam deja 8 sau 9 ani. Mama m-a lăsat să mă joc în curte, şi am mers în tot felul de locuri de una singură. Da, i-am văzut filmând. Au filmat cerșetori și tot felul de trecători. Pe vremea aceea, nu mi-am dat seama că au avut intenţii clare. Dar bineînțeles că aşa era”.
“Ce naiba? Unde ai văzut vreodată o floare? Am fi mâncat floarea. Cine ar putea rămâne în apartamentul lor privat, cu mobilierul lor și ceainicul lor? Cine? Doar cei privilegiați, ca Czerniakow. Familiile de evrei nu aveau voie să locuiască în mai mult de o cameră. Deci, am luat toate lucrurile pe care le mai aveam și le-am strâns într-o singură cameră. În acelasi timp, o familie cu care nu ne-am întâlnit până atunci a preluat brusc dormitorul părinților mei”.
“Când au redus zona ghetto-ului, am fost expulzați din casă și a trebuit să găsim o locuinţă nouă în două zile. Am găsit un loc și am început să ne ducem lucrurile acolo. Ni s-au oferit o cameră și o bucătărie. Și tatăl meu a angajat un bărbat care avea o căruță fără cal. Odată, în timp ce împingeam căruciorul încărcat cu bunurile noastre înainte şi înapoi, i-am văzut filmând lângă «Femina». Când ne-am dat seama că eram în calea lor, tatăl meu s-a speriat și a dat drumul frâielor. Nemţii au venit şi l-a bătut până când a căzut, iar căruciorul s-a rostogolit. Am început să țip ca o nebună. Tatăl meu era întins la pământ. «Nu mai țipa», a spus el, «sau te vor bate şi pe tine!» Mi-am acoperit gura cu mâna și am încetat să țip, iar nemţii ne-au lăsat în pace și au continuat filmările”.
Rapoartele ofiţerului SS Heinz Auerswald
Ghetto-ul nu era… confortabil ca mediu de lucru pentru ofiţerii SS care au efectuat distrugerea acestuia pas cu pas. Și-au stabilit sediul în afara zidurilor ghetto-ului, în Palatul Brühl, situat în partea considerată ariană a Varșoviei. În mai 1942, comandantul lor era tânărul ofiţer SS Heinz Auerswald, care a oferit superiorilor săi rapoarte săptămânale. El a descris evoluțiile din ghetto, inclusiv execuţiile, pe care… el însuși le comandase. Totul, cu un ton neutru, parcă aceste lucruri s-au întâmplat de la sine.
“Raport săptămânal, 5 mai 1942
Filmările în curs de desfășurare în ghetto continuă, în ciuda lipsei de cooperare a locuitorilor. În timpul filmărilor din ghetto, a avut loc o revoltă în închisoarea evreiască. Când a apărut echipa de filmare, cu reprezentanţi ai Consiliului Evreiesc, panica s-a instalat printre prizonieri. Cei închiși pentru părăsirea ghetto-ului în mod ilegal au fost convinși că erau pe cale să fie executaţi. Femeile și copiii au leșinat. Toată lumea s-a liniştit numai după ce scopul real al vizitei a devenit clar”. (va urma)
M. CONSTANTINESCU
SURSA: Documentarul “Un film neterminat” (Germania, Israel – 2010)