Alexie din calendarul popular, serbat în ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor viețuitoarelor care au hibernat în subteran, reptilele, insecte și alte viețuitoare. Tradiția ne amintește că pe vremea dreptcredinciosului împărat Honorius (395-423 d.H.), trăia în Roma un bărbat credincios, Eufimian, mare dregător. Soția lui, Agaida era credincioasă și cu frica lui Dumnezeu. Dar nu avea copii. În urma rugăciunilor făcute de acești doi părinți a apărut pe lume Sf. Alexie. Când a ajuns la vremea însurătorii, Alexie a părăsit-o pe soția sa aleasă de familie, a lăsat în urmă averea familiei și a trăit neștiut de nimeni, în rugăciune continuă, aproape de casa părintească. Trupul neînsuflețit al sfântului a fost descoperit printr-un miracol de papa Inocențiu. Se spune că Alexie încălzește și deschide Pământul pentru a slobozi vietățile care au iernat. Alexie, omul lui Dumnezeu cel cald, botezat astfel de credința populară, deoarece odată cu ziua lui, pământul începe să se încălzească, iar toate viețuitoarele care au iernat, ies la suprafață. Prin unele sate se spunea că Sf. Alexie a fost preschimbat în cocostârc, deoarece ziua sărbătorii sale coincide de multe ori cu întoarcerea berzelor și a cocostârcilor. De Alexie, insectele ies din pământ, pământul se deschide și pentru șerpi. Oamenii, pentru a fi feriți de șerpi în anul ce vine, trebuie să nu le rostească numele, să nu se gândească la ei, să nu pună mâna pe instrumente ce amintesc de ei prin formă, în Ziua lui Alexie.

Ziua Peștelui

Se spune că de Ziua lui Alexie, cunoscută și ca Ziua peștelui, peștii se zbat pentru întâia oară în apă. De aceea pescarii trebuie să postească, pentru a avea noroc la pește. Unii pescari se duc în această zi la un pârâu, un râu sau un iaz, prindeau un peștișor și îl mâncau de viu pentru a avea spor la pescuit în acel an. Pescarii respectau Ziua lui Alexie, ei serbând astăzi Ziua Peștelui. Sf. Alexie era considerat responsabil cu eliberarea peștilor din apele subterane, dar și cel care poate aduce pescarilor recunoscători spor la pescuit. Se spunea că cine doarme în această zi, prinde pește tot anul.

Protecția magică de Alexie

Sătenii de altădată își protejau câmpurile de dăunători, afumându-le. Se înconjura casa, sunând dintr-un clopoțel și se afuma, crezându-se astfel că se ridică o barieră de netrecut. Pentru ca insectele și șerpii să nu se apropie de gospodării, în această dimineață se afumă livezile, grajdurile, vitele și chiar oamenii cu niște bucăți de cârpe. Prin unele sate era utilizată cârpa în care s-a pus în ziua de Paști vasul cu pască și cu care s-au șters ouăle roșii. În cârpele care erau aprinse se punea busuioc, tămâie, sămânță de cânepă și diferite ierburi aromatice. În timp ce se afumau acareturile, se suna dintr-un clopoțel și se rostea un descântec: „Cum nu se apropie nimic de fier, așa să nu se apropie nimic de casă, nici o gânganie sau șarpe”.

Superstiții de ziua șerpilor

Ziua de 17 martie era, în calendarul popular de altădată, asociată șarpelui. Șarpele de casă era apreciat în unele zone, fiind considerat un protector al casei. El apăra casa de blesteme, vrăji, de duhuri rele. Se spunea că, dacă șarpele de casă lipsea dintr-o gospodărie, respectiva casă aparține necuratului. Șarpele de casă nu era omorât, pentru că se credea că se face un păcat. Oamenii nu pronunțau numele șarpelui de ziua lui pentru a-i putea fi câștigată bunăvoința pe timpul verii. În cazul în care rostea cineva din greșeală cuvântul șarpe, acesta trebuia să spună neapărat un descântec. Cei care voiau să aibă putere în tămăduirea bolilor, trebuiau să urmărească ”soborul şerpilor” şi, prin forţă şi vicleşug, să le ia piatra scumpă pe care o poartă în guşă, doar în această zi specială. Femeile ascundeau furcile de tors, să nu le vadă în ziua aceea, căci peste an văd șerpi mari cât furcile, dacă nu le vor ascunde. Prin unele zone se spunea că, de vezi șarpe de Alexii, acesta nu trebuie omorât. Se recomanda să bați șarpele în cap să-l amețești, ca să nu te muște. Cei mai curajoși se încingeau cu șarpele la brâu, îl țineau câteva minute, după care îl îngropau în pământ cu trei căței de usturoi alături. Acest descântec se făcea de bărbați ca să nu-i doară mijlocul. Prin unele sate se ungeau stâlpii de la poarta casei cu ceară și rășină, ca să nu umble duhurile rele scria Th. Speranția.

Obiceiuri de Miezul Păresimilor

Cel mai adesea, se spunea că Miercurea Numărătorii Ouălor este o sfântă lăsată de Dumnezeu pe pământ, pentru a învăța pe femei să tragă foloase de la păsări. Înjumătățirea Postului Mare sau Miezul Păresimilor se caracteriza în Calendarul popular printr-o relaxare simțită de către cei care posteau. „Mai este juma de post” spuneau țăranii. În această zi erau numărate ouăle. Dacă numărul ouălor era impar, atunci poate muri cineva din familie, spuneau o superstiție veche. Termenul „paresimi” semnifica, cu sute de ani în urmă, toată perioada postului Sfintelor Paști. Sărbătoarea Păresimilor este la jumătatea postului, adică la 24 de zile de la începutul Postului Mare. Anul acesta mijlocul postului Paștelui cade pe 22 martie. De obicei cade în ziua de miercuri din a patra săptămâna. Ea se mai numea și Sărbătoarea Ouălor. Deși nu se făcea treabă în această zi de Mijlocul păresimilor, era permisă o singura activitate și anume adunarea ouălor din cuibar. Când începeai a număra, în loc de unul ziceai „o mie“, după cum învățau babele pe fetele tinere. Printr-o amuzantă transformare de sens datorată etimologiei populare, Miezul Păresimilor a devenit Miezul Păreţii, zi în care cine repara sau văruia pereții, se spunea că va înnebuni. Această zi era considerată nefastă pentru orice încercare de a începe ceva nou. Era considerată o zi „seacă”.

Superstiții de Păresimi

Spălarea pe față a fetelor la râu, cu apă curgătoare, miercuri, în a patra săptămână a Postului Mare, de Păresimi, era un ritual practicat în multe din satele din România. Femeile de altădată țineau Miezul Păresimilor pentru a avea mană la păsări. Acele ce o țineau, ziceau că tot anul le merge foarte bine cu păsările, nu le moare niciuna și că toată vara păsările le dau ouă multe. Iar acele femei ce nu țineau această sărbătoare, nu mai au nici o baftă, nici un câștig de la păsări, căci ziceau că altele mor, altele le mănâncă dihăniile – vulpile, dihorii, puii cei mici îi răpesc hultanii și care mai rămân nu se ouă. Ouăle numărate se dădeau prin gunoi, ca să se înmulțească precum gunoiul. Femeile numără ouăle și apoi sunt libere a lucra orice. În caz contrar, au credința că se izbesc cu capul de pereți. Unele zic că e ziua pereților și nu-i voie de văruit.