Deși nu este unanimă, această constatare devine tot mai evidentă pentru cei care ne agățăm cu disperare de ideea unei Românii în care se poate trăi normal, și nu doar muri anormal. Neatinși de perplexitatea vecină blazării sunt doar cei ieșiți din rând, care, înțelegând la timp sensul evolutiv-haotic al societății, au încălecat pe armăsarii degringoladei și, lipsiți fiind de frâiele morale, galopează semeți, persiflând pedeștrii înecați în praful drumului.„Secretul” pe care acești exponenți ai noii elite românești par a nu-l înțelege este că toate aceste „contribuții” la dezordinea spațiului social în care trăim le afectează și lor viața, fie și numai la nivel de ambient uman, de atmosferă generalizat decadentă și devalorizantă prin efect direct.
Suntem într-un paradox inept al bucuriei destrămării legăturilor de sânge: tați și mame din țară se laudă că au copii trimiși la studii (în) afară (unde ar urma să-și facă un rost după absolvire), iar copii din țară se mândresc cu părinți plecați la muncă tot într-acolo (de unde ar urma să le asigure un surogat de bunăstare, surclasându-și la nivel simbolic și material semenii din familii mai statornice).
Profesorii de liceu fac un titlu de glorie din rata de succes pe care o au elevii în accederea la universități străine, ceea ce devine (într-un mod contorsionat, zic eu) țelul principal al educației naționale – subînțeles sau chiar convențional acceptat –,și nu o alternativă la destine croite în universitățile românești, cum ar fi firesc.
Așa încât, vedem cum părinți până mai ieri conservatori, responsabili în fața destinului și rolului asumat, își distrug viața personală fără să pregete, alegând îndepărtarea temporară de familie, provocând astfel efecte radiante nedorite și, deseori, adevărate drame matrimoniale.
Mai vedem cum, an de an,tot mai mulți tineri aflați în căutarea unui loc în care să trăiască și să crească (pe care nu și-l găsesc în țară), pleacă și nu se mai întorc, de parcă ar fi niște lampioane lansate în văzduh din joaca unui nebun. Nu facem nimic pentru a-i opri, deși știm că reprezintă indicatorul de bază al propășirii unei țări, însemnând în principal resursa umană cea mai capabilă să producă pentru sine și societate. De aceea plecarea lor continuă este o catastrofă națională. Ei sunt cei care ne arată că sintagma imposibil de trăit în România nu reprezintă doar un simplu clișeu defetist, cumva la modă și replicat fără noimă de la o generație la alta, ci este, pe lângă un rezultat al instinctului de conservare, și expresia unui calcul rece al șanselor;este vorba mai ales de o perspectivă rațională asupra confortului existențial individual, pentru că – nu-i așa? – puțini sunt cei care au ideația și tăria martiriului.
Va să zică,într-o bună măsură, emigrăm pentru că țara ne respinge (efectul push), pentru că fuga de acasă pare mai sănătoasă decât somnolența de pe prispa casei, pentru că instinctul ne spune că mișcarea înseamnă viață.
În gândirea sociologică, nu există acțiune care să fie doar individuală (să nu aibă și o influență asupra întregului) și nici una care să fie doar socială (care să nu atingă și individul). Drept rezultat al acțiunilor haotice, dar și al non acțiunilor din ultimele decenii, suntem comparabili (în prezent, și de ceva vreme în urmă) cu un organism lobotomizat, căruia,deși are funcțiile de bază rămase active, îi sunt date peste cap mecanismele de reglare, ceea ce exclude capacitatea de gândire analitică și de redresare.
Ca stat, ne complacem într-o formă de organizare social-politică care se dovedește pe zi ce trece tot mai improprie. Uitându-ne peste faptele, peste stările și evoluțiile din ultimii 30 de ani,ar trebui să înțelegem că, poate, democrația de acest tip nu ni se potrivește, iar ideea nu este exprimată cu intenții subversive, ci doar cu amărăciune. Dacă prin acțiunile și intervențiile lor,precum și prin lipsa acestora, primii aleși ai țării (președinții de ieri și de azi) au pus la încercare încrederea poporului în rostul și menirea instituției prezidențiale, dacă parlamentul nu mai este capabil să legifereze și să-și racordeze exercițiul dezbaterii la realitățile țării, dacă guvernele (prea multe și din ce în ce mai mărunte) pare că își sabotează propriile direcții administrative, dacă tot ce mișcă în teritoriu seamănă cu o hidoasă cumătrie națională, atunci devine simplu de înțeles că am ales calea greșită, că,tot așa mergând, ne vom (auto)distruge ca neam și țară.
Și, dacă lipsa de perspectivă și finalitate nu sunt suficiente, peste toate, mai avem și o apetență aparte pentru corectitudinea politică, curios de bine asimilată într-o țară în care bicepsul a luat locul creierului, unde bunul simț este căutat ca iarba de leac și unde prostia este cocoțată pe culme trâmbițându-și cuvenita dominație. Fudulia aceasta nu ar fi așa de nocivă, dacă în spatele cortinei nu s-ar ascunde și produce altceva decât opusul celor în mod ipocrit clamate: xenofobie, sexism, marginalizare, părtiniri și discriminări în variate forme.
Trăim în cumplita paradigmă a dihoniei, a dușmăniei intra-naționale, suntem mai ușor de asmuțit unii contra altora șicu reacții mai feroce decât ar fi cele ale unui hipopotam deranjat din ritualul împerecherii.
Funcționăm cu instituții ale statului aproape privatizate, unde lângă logoul identitar stă scris cu cerneală parcă tot mai vizibilă numele unei familii, al unui clan sau, în cel mai bun caz, al unui partid.
Nu este suficient să spunem că avem doar două Românii, așa cum tot țin să ne amintească (cu orice ocazie minoră transformată în breaking news) unii „analiști”aflați cu mințile în scurtcircuit, aceiași care se tot întreabă într-o retorică tâmpă: „despre ce vorbim?” (ca expresie involuntară, dar grăitoare, a unei inteligențe de duzină). De fapt, avem cu mult mai multe, mii, poate sute de mii de Românii, ce-i drept, majoritatea construite dual, prin antiteză –sunt unele mai mari sau mai mici, altele chiar individuale: una este a celor care trăiesc de azi pe mâine, neavând ce pune pe masa copiilor – alta este a înstăriților atinși de imbecilitate care își ucid progeniturile cumpărându-le„mașini-rachetă”; una este a elevilor semi-analfabeți – alta a profesorilor fără vocație care batjocoresc misiunea formării omului; una a interlopilor – alta a celor care ne apără de aceștia,vânzându-ne viețile pentru doi poli; una este a(pseudo)credincioșilor în religii „strămoșești”, importate și devenite naționale într-un timp relativ recent – alta acelor care văd ca firească neutralitatea Dumnezeului-Creator, și nu părtinirea limitativă pe care ar avea-o pentru un popor sau altul, pentru un scop al unuia sau altuia.În fine, câte alte Românii nevăzute și neștiute or mai fi.
Am scris doar câteva frânturi de idei, mai mult sau mai puțin consonante titlului, abordarea fiind afectată mai degrabă de năduf decât de limpezimea analizei. Aș încheia totuși optimist, sperând că izvorul argumentației pozitive să nu fi secat definitiv și că lista cu pricini și motivații de bon vivre să fie suficient de lungă încât să facă viața românească cel puțin suportabilă, mai ales în fața marilor vârtejuri ale timpului-iureș care dă năvală peste noi.
Dumitru Dulgheru, sociolog
Un comentariu
Dle Dulgheru, dacă ați fi muncit mult învățând în liceu și facultate, ați fi bazat pe o meserie și ați fi tânăr, liber, fără obligații, ați mai rămâne pe aici ?
Dacă ați câștiga doar 2500 lei pe luna, fiind fără casa, fără posibilități de a va creste copii, ați fi tânăr, sănătos, bun de munca, ați mai rămâne pe aici?
Restul e filozofie…