Înălțarea Domnului. Hristos s-a Înălțat!

Înălțarea Domnului este fixată în Joia săptămânii a șasea după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere. În primele secole creștine, Înălțarea era prăznuită odată cu Rusaliile, încheind astfel sărbătorile perioadei pascale. Este ultima zi când se merge cu ouă roșii la biserică. Ziua Eroilor este celebrată în fiecare an odată cu sărbătoarea creştină a Înălţării Domnului. În această zi se salută cu „Hristos s-a Înălțat”.

Istorie a sărbătorii Înălțării Domnului

Înălțarea Domnului sau Ispasul este una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Poate, cea mai veche mențiune despre aceasta sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei, în opera lui „Despre sărbătoarea Paștilor”, apărută prin secolul al IV-lea d.H. Se pare că, în acea vreme, Înălțarea era sărbătorită pe atunci în a 50-a zi după Paște, odată cu Rusaliile. Spre sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălțării a fost fixată separat de cea a Pogorârii Sfântului Duh. Un document de pe vremea Fericitului Augustin (+ 430 d.H.) ne arată că Înălțarea Domnului era serbată în ziua a 40-a după Paște peste tot în lumea creștină de atunci, iar Pogorârea Sfântului Duh era serbată în a cincizecea zi după Paște. Sfintele Slujbe de Înălțare s-au cristalizat prin veacul al VI-lea d.H., Sfântul Roman Melodul a compus Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare, precum Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Iosif Imnograful au compus canoanele din Slujba Înălțării.

Sfânta Împărăteasă Elena și praznicul Înălțării Domnului

Praznicul Înălțării Domnului a fost împodobit cu o deosebită solemnitate de către Sfânta Împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare. La porunca ei, s-a construit pe muntele Eleonului sau al Măslinilor, locul de unde Mântuitorul S-a înălțat la cer, celebra Biserică Eleona. Aici, an de an, Înălțarea Domnului era sărbătorită cu mare fast, începând de la miezul nopții, cu o mare de lumini aprinse. Chiar dacă astăzi biserica este în ruină, de ziua Înălțării încă se mai adună mulțimi de creștini și de credincioși, iar clerul diferitelor confesiuni săvârșește Sfânta Liturghie pe altare portative.

Ispasul și Ziua Eroilor

În fiecare an, la 40 de zile de la Înviere, în Joia din săptămâna a șasea, Biserica Creștin-Ortodoxă prăznuiește Ispasul sau Înălțarea Domnului Iisus Hristos la cer. Potrivit Tradiției creștine Mântuitorul Iisus Hristos s-a Înălțat la cer de pe Muntele Măslinilor, în prezența Sfinților Apostoli și a doi Îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceștia să nu fie copleșiți de durerea despărțirii, dar și pentru a crea condițiile revenirii Fiului lui Dumnezeu pe Pământ. De Ispas sunt pomeniți toți luptătorii și eroii care au murit la datorie, de-a lungul veacurilor, pe toate câmpurile de luptă, pentru credință, libertate, dreptate, apărarea patriei și întregirea neamului.

Datini de Ispas

În Calendarul popular, ziua Înălțării Domnului poartă numele de Ispas. Prin unele sate, femeile coc azime calde cu o zi înainte de Joia Înălțării Domnului și le împart de pomană prin sat, împreună cu ceapă verde și rachiu, pentru sufletul morților. Ajunul Ispasului era și mai este serbat ca o zi de Moși, fiind cunoscuți ca Moșii de Ispas. Acum se dădea de pomană de sufletul morților. Credincioșii meneau această pomană ca să le fie sufletelor adormiților „de drum”. În credințele populare se credea că în această zi, „zboară” morții la cer, după ce au venit pe la casele lor de Paște. De Ispas se obișnuia prin multe sate să se împodobească casa, pe dinăuntru și pe dinafară, cu crengi de nuc. Cojile de la nucile folosite pentru prepararea dulciurilor de Crăciun se aruncau acum în drum, în credința că anul următor nucul va face mai multe nuci, cu cât vor călca mai mulți oameni pe ele.

Nedeea lui Ispas, Sărbătoarea bucuriei

Cu o săptămână înainte se încep pregătirile pentru nedeie. Casa se văruie frumos, toate mobilele se spală curat și se pun în ordine. Curtea (ocolul) se mătură frumos ca oglinda. Se aduc ramuri de stejar, frunză verde, flori, etc. și se împodobesc casa și curtea cu ele. Cu o zi mai înainte se pun deoparte răchia, vinul și bucatele menite pe această zi.

În așteptarea sărbătorii Rusaliilor, în zilele din această perioadă se desfășoară un arsenal de credințe și obiceiuri ale căror urme se pierd în timpul satului românesc. Pe lângă interdicțiile ce au urmări din sfera tulburărilor mentale sau meterologice, sâmbăta de după Înălțarea Domnului se bucură de un statut aparte, fiind o frumoasă sărbătoare a bucuriei, a întâmpinării colective a verii. Prin multe sate exista credința că această zi trebuie ținută pentru ca oamenii și gospodăriile să fie feriți de trăsnete. Se spune că a trăsnit mulți oameni care au lucrat în acele zile, confirma etnologul Th. Speranția. Nedeea e rea de vifornițe. Se acceptau doar lucrările de pe lângă casă, cele absolut necesare. Se spunea că cine muncește în această zi e luat de volbură (vârtej) în sus. Nedeea (Nedelea) e rea de lovituri. O femeie care a spălat rufe și-a pierdut cunoștința și a plecat cu albia în spinare pe luncă, fără să știe ce face. Această zi era ținută și pentru ca gândacii să nu infesteze gospodăria sau culturile agricole. Nedeia Ispasului era o sărbătoare strălucită, zi mare de bucurie, presărată cu jocuri, praznice și prânzuri. În locuri alese pe câmp sau la marginea satului se întâlneau cunoscuții și neamurile, chiar și din cele mai îndepărtate sate. Cu toții împreună se ospătau cu bucatele aduse de fiecare. În ajunul zilei se mai puneau o dată toate în rând și se așezau la foc oalele cu curechi (varză) și carne. De altă parte, neamurile din alte sate ce voiesc a lua parte la nedeie pregătesc țoale noi și frumoase. Feciorii și fetele din deosebite sate își formau jocuri și dansuri deosebite și prin chiuituri și jocuri se sileau a se întrece unii pe alții. De cele mai multe ori urmau și bătăi. Ostenindu-se de joc, se puneau pe cântate, se luau la luptă. (adaptare după N. Densușianu)

Lunea Rătăcită din a șaptea săptămână după Paște

În lumea satelor de altădată, se muncea mult mai mult decât o facem astăzi. Rodul muncii erau materiile prime care asigurau hrana, încălzitul locuinței, hainele, zestrea pentru fete, viața în totalitatea ei. Pentru a nu uita de străbuni și credința păstrată de zeci de secole, oamenii din acele vremuri munceau și își sacralizau viața în moduri care astăzi par fantastice sau fără de înțeles. Lunea Rătăcită sau Oarbele-Șchioapele era o zi cu o încărcătură energetică știută doar de trăitorii acelor vremuri. Este o sărbătoare enigmatică, închinată unor divinități feminine ce aminteau de Rusalii. Această Luni Rătăcită era menționată ca fiind Lunea din a șaptea săptămână după Paște sau prima Luni de după Ispas. Se crede că denumirea acestei zile face referire la duhurile morților, care au rătăcit sau se pot rătăci pe calea spre lumea cealaltă. O rătăcire/întârziere asemănătoare este și cea amintită de Paștele Blajinilor, care cade tot într-o zi de luni. Prin analogie, rătăcirea se poate extinde și asupra celor vii, care trebuiau să se ferească de aceste neplăceri prin interdicții specifice. Lunea Rătăcită era invocată de oamenii de altădată ca să nu se rătăcească când mergeau la pădure sau plecau la drumuri lungi, consemna etnologul I. Ghinoiu. Ziua următoare era denumită „Marți între Tunuri” sau Tretunul. Această sărbătoare dintre Tunuri (între tunete) se potrivește perfect perioadei dezlănțuirii ploilor furtunoase din calendarul fix.

Se spunea că în prima marți după Înălțare nu se muncește la câmp, ca să nu fii lovit de trăsnet.