Truda care însoțește succesul vine din îmbinarea multor factori și nu este niciodată vorba doar despre voință, posibilități, contexte, ambiție, perseverență și multe alte „ingrediente”. Ana Toroc este în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială Vaduri, comuna Alexandru cel Bun și o elevă ce a câștigat coronița în fiecare an. În discuția cu ea surprinde detașarea cu care vorbește despre propria „rețetă” în a fi cel mai bun, naturalețea cu care își descrie parcursul, bucuriile și dezamăgirile din acești ani.

– Ce înseamnă performanța pentru tine, ce crezi tu, acum când privești la primii 8 ani de școală, că ai făcut pentru a fi cel mai bun elev din școala ta?

Înseamnă să nu te oprești din învățat și să descoperi lucruri noi în fiecare zi, chiar dacă nu țin neapărat de domeniul școlii, dar care te vor ajuta pe parcursul vieții.

– Da, dar știi, mai trebuie și pus în practică ce înveți, adică să-ți și folosească. Tu cum ai aplicat ce ai învățat în acești 8 ani de școală?

Pe zi ce trece, sunt tot mai multe situații cu care noi ne confruntăm și atunci vrem, nu vrem, trebuie să punem în aplicare tot ceea ce învățat. De exemplu, anul acesta aș fi făcut educație financiară cu o doamnă profesoară, foarte bună, care ne-a vorbit despre toate aceste… să zic șiretlicuri din domeniul acesta. Iar, de curând, părinții mei au trebuit să pună acest șiretlic în aplicare.

– Când spui șiretlic, te referi la dedesubturile și condițiile financiare din domeniul bancar, bursier?

Da! Și noi am învățat la școală că, înainte de a face investiții, un credit la bancă sau orice ține de finanțe, e bine să mergem la un consultant financiar pentru a ne explica tot ce ține de acest domeniu, pentru că la bancă niciodată nu ne vor spune ce este avantajos pentru noi, ci ce este avantajos pentru ei. Și atunci consultantul financiar asta face, te informează despre absolut tot ce-ar trebui să știi.

– Mai ai un exemplu despre cum te-a ajutat în viața de zi cu zi ceea ce ai învățat la școală?

La educație socială am vorbit despre multiculturalitate și toate aceste substraturi, iar atunci când am avut un coleg nou în clasă, rom, am știut multe despre etnia lui și eu și colegii mei am putut să ne împrietenim cu el, fiindcă l-am înțeles. Orele de dirigenție m-au ajutat foarte mult, cel puțin pe mine, fiindcă am învățat să-mi gestionez emoțiile, să empatizez cu celălalt. Felul de a fi al profesorilor, ca oameni, a contat foarte mult. Adică, nu sunt niște oameni urâcioși, ci oameni deschiși, care ne înțeleg pe noi și discută despre orice, chiar dacă nu este neapărat în tema lecției, dar care ne poate ajuta pe noi. Cred că asta m-a făcut să rămân la școală, aici, la Bistrița, fiindcă am avut acest concept, că la școlile din oraș și profesorii, și copiii sunt mai infatuați. La noi, la școală atmosfera este mult mai primitoare, nu este acel aer superior, că eu știu mai multe. Aici, dacă eu sunt mult mai bun decât colegii mei, eu îi pot ajuta pe ei când au anumite nevoi sau probleme. De pildă, le-am explicat atunci când nu înțelegeau ceva.

– Adică, n-ai fost percepută ca o „tocilară”?

Nici nu pot să zic că mă omor prea tare cu învățatul. Da, am note bune, dar nu stau mereu cu ochii în carte. Iar faptul că mama este profesoară n-a avut influență asupra notelor mele, colegii nu mi-au reproșat niciodată că iau note pe baza acestui fapt. Întotdeauna, atât colegii, cât și profesorii m-au tratat ca pe un elev normal. Un elev de coroniță în fiecare an, fiindcă am descoperit că, de fapt, pentru mine fac toate astea și, în plus, dacă nu iau 10 eu nu mă simt bine.

– Ce ai făcut tu ca să fii un elev bun și care crezi că a fost, dacă a existat, contextul prielnic? Asta dacă ținem cont de faptul că, de regulă, este necesară și un pic de șansă.

A fost foarte important faptul că părinții mei s-au străduit doar să-mi fie alături. La început, am avut probleme cu cititul, mă plictiseam, colegii mei la finalul clasei I știau să citească mai bine decât mine. Acum îmi spune mama să nu mai citesc așa mult, să mai fac și altceva. A existat mereu comunicare cu părinții. Mereu mă întrebau ce am făcut la școală, dacă aveam vreo nelămurire la temă m-au ajutat, urmăreau evoluția mea, mereu și-au făcut timp pentru mine… Cred că asta m-a influențat foarte mult și m-a motivat să continui. La început, în primii ani de școală, mi-a fost greu pentru că, neavând un ritm propriu, a trebuit să mi-l creez. M-am chinuit extraordinar de mult pentru a mi-l crea. Asta a fost cam până prin clasa a VI-a. Cel mai mult m-a schimbat faptul că eu am avut două colective diferite de colegi: de la grădiniță până în clasa a VI-a am fost la Vaduri, iar apoi la Bistrița. Aici, la Bistrița, copiii sunt mult mai apropiați, nu există atât de multe grupuri și m-am integrat, sunt mai mulți profesori care predau doar aici. Toate acestea mi-au redat încrederea în mine. La olimpiade am fost anul trecut la matematică și anul ăsta la franceză, doar faza județeană. Este bine, consider că am căpătat experiență, știu la ce am greșit și știu ce ar trebui să mai consolidez.

– Spui că și experiențele din afara școlii te-au ajutat în performanță, care sunt acelea?

Cel mai mult m-a ajutat faptul că am făcut canto. Ei bine, așa am învățat să-mi stăpânesc emoțiile și să pot să mă autoevaluez corect. Cred că m-a ajutat să devin mult mai competitivă și în a fi mai critică cu mine, mai exigentă. Cânt muzică populară de la 5 ani. M-am oprit când a venit pandemia. Acum urmează evaluarea națională, dar vreau să mă reapuc din toamnă. Profesoarele mele sunt Mihaela Mancaș și Maria Țifrea, de la Liceul de Arte „Victor Brauner”. Când eram mică, mereu cântam. Mama zicea să mă opresc, dar eu cântam indiferent dacă era bine sau nu. Și la un moment dat, văzând că pun atâta energie în cântat, m-a dus la profesori, să învăț. Apoi am fost la concursuri, la 6 ani am fost la prima competiție și așa s-au adunat trofeele. Când am luat primul premiu I, la Botoșani parcă, eram micuță, dar atât de emoționată… A fost neașteptat, fiindcă interpretasem o piesă simplă – „Trandafir de la Moldova” – și când am văzut că juriul m-a apreciat atât de mult, încât mi-a acordat premiul cel mare, a fost extraordinar, cât am putut eu să pricep atunci. Și am mers în continuare, mă întristam când nu câștigam, dar îmi plăcea prea mult să cânt. Este o pasiune! Ca și cititul.

– Poate și moștenești pe cineva din familie?

Da, pe străbunica mea. Și ea a cântat de când era mică. Acum nu mai poate, are 90 de ani. Dar toată viața ei a cântat în corul bisericii, era un fel de dirijor sau cum se zice, ea dădea tonul mereu.

– Dacă muzica populară e pasiune, știi ce profesie te-ar atrage?

Aș vrea să mă fac psiholog, acum. Îmi place foarte mult să vorbesc și să ajut oamenii. Știu că este foarte important să ai un psihic puternic, în general, iar pentru un adolescent contează foarte mult în procesul său de evoluție. De un psihic puternic depinde și sănătatea mintală, și performanța, și reușita în viață.

– Ai vreun regret, există ceva ce te-a dezamăgit?

Personal, în școală, regret că am avut prea multă încredere în anumite persoane. Am fost dezamăgită în dragoste – face parte din procesul de maturizare, dar și el are mai multe probleme de care încă nu este conștient.

– Observ că a coborât foarte mult vârsta la care copiii se implică în relații sentimentale și trec prin drame existențiale. Care crezi că ar fi explicația?

Da, așa este, copii de 9-10 ani care au iubiți! Poate fiindcă părinții nu le mai oferă atenția și dragostea de care copiii au nevoie, iar copiii tind să le caute altundeva și se aruncă așa, în niște relații – le spun ei, dar habar n-au despre ce e vorba.

A consemnat Cristina IORDACHE