Începuturi ale capitalismului în Munţii Neamţului

În vechiul ţinut al Neamţului, la începutul veacului al XIX-lea, relaţiile economice de tip capitalist au pătruns cu greu. Nu doar fiindcă regiunea era departe de capitala ţării, ci şi pentru că nu erau prea multe întreprinderile unor curajoşi în domeniul industriei. Regiunea rămânea tributară exploatării lemnului din bazinul păduros al Bistriţei şi transportarea sa spre marile schele.

Pentru a compensa rodul unui sol sărăcăcios, muntenii ofereau locuitorilor din zonele de şes produse din lemn realizate de ei (raci, draniţă, scândură, duboase, teascuri, roţi, doage, etc.) sau produse din lână sau lapte. La 1729, într-un document se specifica faptul că muntenii din Neamţ coborau la târguri şi în satele de câmpie: sumani, cergi, brâie, catrinţe, brânză, lână, miei vii şi cai, primind în schimb făină şi cereale boabe. De asemenea, muntenii făceau sumane, sute de coţi, pe care le vindeau în târguri.

Îndeletnicirile principale ne sunt dezvăluite de un document de la începutul secolului al XIX-lea: „Alte soiuri de producturi nu se exploatrisescu din acest ocol decât cherestele de brad samă de 4.000 di plute şi ca 300 de stânjeni lemni de foc pe an la Schela Petrii, precum şi 10.000 de coţi de sucmani pe care le vând locuitorii pe la târgurile acestui Principat”. La Schitul Hangu erau 18 ferăstraie, la Bistricioara 16 și 5 pive. Locuitorii din Hangu la 1813 se angajau să facă 2.000 de plute de dulapi pe care să le transporte pe apa Bistriței la Schela Pietrei; la Izvorul Muntelui, la 1814, avea ferăstrău preotul Ştefan şi dascălul Neculai. La 1838 erau 9 ferăstraie ale Schitului Hangu, iar 8 ferăstraie erau pe aceeaşi moşie ale unor ţărani.

După desfiinţarea monopolului comercial turcesc, boierii au început să se implice în noi activităti economice. Gheorghe Cantacuzino a început să cultive întinse terenuri cu cereale pe care le valorifica în velniţa proprie. Până la înălţimi mari, pe dealurile din satul Schit se cultivau cerealele necesare fabricii de rachiu a boierului. Pentru conducerea velniţei, proprietarul a adus un „maistor de peste hotar”. Avea o moară nemţească cu două pietre, folosind forţa hidraulică, o morişcă de fier pentru cartofi (care erau principala materie primă) şi un „birtac de fier pentru fiert cartofii”. La 1852, această fabrică de rachiu nu mai funcţiona. Nu lipseau nici velniţe la Hangu şi Chisirig, la 1848, şi la Bălţăteşti şi Crăcăoani. În prima jumătate a veacului al XIX-lea s-a făcut un târg pe moşia Hangului de boierul Gheorghe Cantacuzino, numit „Aspasienii”, după numele fiicei sale care a murit tânără fiind, care arăta necesitatea prin depărtarea de marile drumuri de comerţ şi de oraşe.

Prima fabrică de hârtie din Moldova a fost construită de aga Gheorghe Asachi pe moşia Vânători, lângă Piatra, şi a produs începând cu data de 8 noiembrie 1841. Conform Enciclopedia României, 1938, vol. III, p. 941, „în anul 1841 aga G. Asachi înființează o fabrică de hârtie în Moldova, în apropiere de Piatra (județul Neamț), la locul numit Cetățuia, pe moșia Petrodava, planul construcțiilor și al mașinilor fiind întocmit de Carl Mihalic de Hodocsin. Fabrica obține de la Guvern privilegiul aprovizionării tuturor cancelariilor cu hârtie. Ea produce hârtie ordinară de împachetat și hârtie de scris vânătă și cenușie cu inițialele lui Asachi «G. A.» în filigran… Pe la 1867 fabrica a încetat de a mai funcționa”. Aga Asachi este nimeni altul decât scriitorul care în acea perioadă făcuse mai multe excursiuni în regiune, inclusiv pe muntele Ceahlău. A realizat un prim ghid al muntelui – „Itinerarul la muntele Pionului” – în 1840 şi publica varianta versificată a legendei „Dochia şi Traian”, pe care George Călinescu a considerat-o unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul etnogenezei.

Fabrica lui Asachi dispunea de maşini aduse de la Viena: trei maşini cilindrice, una de tăiat petice, două prese de apă şi trei de uscat hârtia. Se foloseau atât specialişti străini, cât şi lucrători din satele vecine.

În fabrica de hârtie de lângă Piatra se realizau 6 tipuri de hârtie, cu preţuri variate între 14 şi 48 de lei topul. Pentru că hârtia era, totuşi, de calitate inferioară celei din import, Gheorghe Asachi a obţinut un privilegiu pe 3 ani, reînnoit de mai multe ori, prin care instituţiile statului trebuiau să folosească numai hârtia fabricată în ţară. Din păcate nu toţi funcţionarii au respectat poruncile date în acest sens de Sfatul ţării, motiv pentru care Gheorghe Asachi a formulat numeroase plângeri. Mai mult decât atât, în 1856 privilegiul acordat lui i-a fost ridicat de guvern, acest fapt având drept consecință lichidarea la scurtă vreme a fabricii de hârtie de lângă Piatra-Neamț. Concurența străină a fost mai puternică decât ideea de a proteja industria națională.

Printre întreprinderile industriale din ținutul Neamț, ce pot fi calificate cu atributul de pionierat în țară, a fost și fabrica de postav înființată de Mihail Kogălniceanu în 1853 la Târgu-Neamț. Cu 120 de salariați, mașină cu aburi performantă pentru acea vreme, producând peste 50.000 metri postav și 8.000 de pături pentru oameni și cai, duce la considerarea lui Kogălniceanu ca întemeietorul marii industrii textile în România. Inițial în fabrica lui Kogălniceanu s-a folosit forța râurilor, dar din 1855 s-a cumpărat, tot din străinătate, o mașină cu aburi. Fabrica dispunea de mașini perfecționate și de instalații capabile să execute operații de la filatură până la apretură, dar și de ateliere de reparații și de întreținere. Materia primă era lâna colectată din zonă și din țară. Pe la 1863, aici munceau 120 de lucrători. Evoluția acestei fabrici, desfășurată în cea mai mare parte dincolo de perioada analizată de noi, nu face obiectul preocupărilor de față. Vom spune doar că prin 1876 fabrica lui Mihail Kogălniceanu a fost vândută colonelului Eugen Alcaz, care a mutat-o la Buhuși, tot în județul Neamț de atunci. Aceasta era doar una dintre cele 3 fabrici de postav din zonă. Pe lângă fabrica lui Mihail Kogălniceanu mai existau la Târgu-Neamț fabrica de postav al lui E. Bühl și fabrica de postav de la Mănăstirea Neamț. În 1855, pentru scurt timp, este menționată și fabrica de postav a lui E. Bühl de la Târgu Neamț, cu mașini similare celei a lui Kogălniceanu. Tot în această perioadă se vorbește despre existența în Târgu-Neamț a câtorva case „ce produceau sute de mii de coți de suman”. Acest meșteșug era făcut rudimentar, cu piepteni de mână, fusul și furca, stative, roata țuțuienească, suveica, piua, etc.

Cercetările făcute de Mihailic de Hodocin în Muntele Neamțului semnalau prezența minereului de fier și că pe baza acestor descoperiri el a trimis Departamentului Lucrărilor Publice, începând cu 1850, memorii pentru înființarea unei “băi de fier” lângă satul Vaduri, pe moșia Mănăstirii Bisericani. Același inginer montanist semnala prezența în apropierea schitului Tarcău a cărbunilor de pământ „conținând multă pucioasă foarte nimerită pentru facerea vitriolului” (acid sulfuric foarte concentrat), în aceeași zonă existând și piatră acră folosită mult în industria textilă și la spălatul butoaielor. Pe la 1853 funcționa o „fabrică de potasă” pe moșia Pipirig a Mănăstirii Neamț. Gheorghe Bețu, proprietarul fabricii, cerea la 30 iunie 1853, să i se acorde un privilegiu pentru 10 sau 15 ani prin care să nu mai plătească vamă pentru produsele exportate. Din petiția acestuia aflăm că fabrica folosea lemnul căzut și putred de prin pădurile de pe moșia Pipirig. Lucrătorii folosiți la fabricarea potasei erau aduși din Bucovina. Sfatul Cârmuitor, prezidat de însuși Domnul țării, nu a acordat privilegiul cerut pe motiv că fabricarea potasei în Moldova nu era o invenție necesară. De altfel, fabricarea potasei începea să nu mai fie rentabilă deoarece pe plan mondial se inventase soda, care o înlocuia cu mai multă eficiență, motiv pentru care prețul potasei a scăzut. Carol Mihalic de Hodocin este angajat de poetul Costache Conache să construiască o fabrică de fier, în 1844, la Negrișoara-Broșteni, însă proiectul este abandonat la moartea poetului.

Intrând sub suzeranitate otomană, Moldova a devenit furnizorul de cherestea al economiei turceşti, în special, catargele luând calea Bistriţei, a Siretului, ajungând până pe mare, la Crimeea. Negustorii turci erau cei care deţineau întâietatea asupra comerţului cu lemne din masivul păduros al Bistriţei, situaţie care se va menţine până la 1829, când monopolul turcesc în comerţul românesc este înlăturat. Nicolae Iorga remarca faptul că în secolul al XVIII-lea se transportau diferite categorii de lemne pe Bistriţa pentru turci. După desfiinţarea monopolului comercial turcesc, exploatarea lemnului devine o afacere importantă şi pentru întreprinzătorii români şi s-au fondat fabrici de cherestea (gatere) pe malurile Bistriţei, Bistricioarei, Bicazului şi pe pâraie precum Schitul, Grinţieşul, Largul, Dreptul, Izvorul Alb, Secu, Putna, Prisecaniul sau Bradul.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

END