„A fost greu cu «Wast is das?»/Da-i mai greu cu «Davai ceas!»” – Constantin TĂNASE
Nu cred în destin. Nu se moștenește. De aceea puteți ataca prezentul material de la început. E o copilărie să-ți imaginezi că la Facerea Lumii, Dumnezeu a stabilit în cele mai neînsemnate detalii, derularea ulterioară a istoriei. Că Cel de Sus a împărțit lumea în naziști și comuniști. Destinul se află exclusiv în mâinile omului. Destinul nu se molipsește. Un exemplu clar? În noaptea de 20/21 august 1968, Trupele Pactului de la Varșovia (minus România și Albania) conduse de generalul Iamscikov au ocupat Cehoslovacia. 29 de divizii, majoritatea sovietici, 7.500 de tancuri, 1.000 de avioane au luat cu asalt punctul strategic. Președintele Svoboda și Ministrul Apărării Dzur au oprit armata cehă să răspundă militar invadatorilor. În această situație disperată pentru frații cehi, Ceaușescu a ieșit în istoricul balcon al Comitetului Central al P.C.R. din Capitală și a rostit un discurs care i-a adus celebritatea pe plan național și internațional. L-a făcut unic! Atenție, a rostit un discurs liber, necitit, din tot sufletul. Nebâlbâit, clar, cursiv, pe înțelesul tuturor. Așa se face destinul. Ceaușescu a devenit „un erou”, „un cavaler neînfricat” gata să se ia la trântă cu balaurul (Brejnev). Norocul nostru a fost că nu s-a luat. S-a opus istoria. Dar rușii n-au uitat discursul lui Ceaușescu.
România sub două ocupații
Puțini cititori își mai amintesc astăzi de deceniul cinci al secolului trecut, când scumpa noastră țărișoară România a căzut sub cizma nazismului și stalinismului. Între anii 1940-1944, ne-au fost „aliați” soldații cu zvastică la gât, iar în perioada 1944-1958, ceolovecii sovietici. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a spus clar până acum care din cele două forme de totalitarism a fost mai agresivă, dar știm că Țara și poporul român a suferit enorm. După „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” de la 23 August, românii au trăit în libertate doar 24 de ore. Apoi au năvălit rușii și ne-au pus să cântăm „Stalin și poporul rus/Libertate ne-au adus!”. Și tot am cântat vreo 14 ani, cu supușenie condamnabilă.
În afară de 23 August 1944, există și un alt 23 August, 1939, care ne-a marcat tragic existența noastră ca națiune. Dată la care s-a semnat și parafat Tratatul sovieto-german, cunoscut în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Conform Protocolului adițional secret al Tratatului, s-au delimitat sferele de influență ale fiecărei părți în Europa Răsăriteană. Astfel, punctul 3 din acest protocol prevedea: „În privința Europei de Sud Est, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară total dezinteres politic față de aceste teritorii”. Ce a urmat știți. În urma acestui protocol adițional, în mai puțin de un an România a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei. Considerată despăgubire pentru „stăpânirea” timp de 22 de ani a Țării lui Basarab. Nu cred că forțez prea mult lucrurile spunând că am fost jefuiți „ca în codru”. Având în vedere că unele teritorii românești anexate prin rapt teritorial n-au fost niciodată sub stăpânire rusească. Nu mai știi ce să crezi, ce să spui despre lumea în care trăiești. În fantomatica Republică Transnistria, populația cea mai numeroasă o formează românii, 32%. Urmează rușii cu un procent de 30% și ucrainenii cu 28%. Paradoxal, rușii și ucrainenii acționează permanent împotriva românilor „fasciști”. Ce aveți cu românii fraților? De ce sunteți în dezacord?
„România Mare, eu am făcut-o!”
Cine a rostit aceste vorbe îndrăznețe, în ce împrejurări. Mareșalul Antonescu, în anul aplicării planului ultrasecret „Barbarossa” (Directiva nr. 21). Eroul trist al soldaților români. Restul citatului? „România Mare n-a făcut-o nici Brătianu, nici Prezan, nici altcineva. Ci eu. Și tot eu o voi reface” (Gheorghe Buzatu „Mareșalul Antonescu în fața istoriei”). Fabulații, exagerări, ambiții? S-a clarificăm: Ioan Antonescu a fost un militar de geniu dar un politician lamentabil. Când intra într-un sat cu anturajul său de ofițeri, toți câinii tăceau. N-a acceptat niciodată vorbele pompoase și parfumate. Nu suferea nici ofițerii care miroseau a usturoi. Era dintr-o bucată, român pur-sânge. Faptele sale sunt legate de războiul de întregire a neamului românesc. N-a ajuns general fără să facă armată, ca în zilele noastre luminoase. A fost șeful Biroului Operații la Marele Cartier General. Nu a uitat că a fost decorat de Ferdinand I Întregitorul cu cea mai mare distincție, Ordinul „Mihai Viteazul”. Un lucru rămâne clar: „partidul” Mareșalului a fost ARMATA în care a crezut toată viața. Chiar și în fața plutonului de execuție de la Jilava, pe care l-a comandat personal.
La Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț în vremea „obsedantului deceniu” un coleg de clasă era poreclit de tovarășii de hârjoană „câinele roșu”. Motivele? Semăna cu mareșalul, avea părul roșu și simpatiza cămașa verde. Tipul despre care facem vorbire mânca cartea pe pâine și a intrat la Medicină din prima. Când se torpila cânta melodia germană Lili Marleen și saluta ca soldații germani: „Heil Hitler!”. Evident, în bășcălie. Ce vreau să spun? Până și noi, liceenii, imitam politicienii „defecți”.
„Câinele roșu” cel adevărat, Ioan Antonescu a venit la conducerea României într-un moment dramatic. Când „aliații” săi, Germania fascistă și Italia fascistă au așezat-o la masa de trepanație. Când i s-au amputat Basarabia și Bucovina de Nord, Transilvania de Nord-Vest și Cadrilaterul. În 74 de zile, țara noastră a pierdut 101.129 de km, adică 34,27% din teritoriu și 6.821.007 locuitori, marea majoritate români. Prima împărțire a Europei s-a parafat la 23 August 1939 și s-a numit Pactul Ribbentrop-Molotov. Ori o așa nedreptate nu se poate uita niciodată.
Mareșalul n-a reușit să refacă România Mare, singur împotriva tuturor. Evenimentele i-au fost potrivnice. Cel mai mult l-a deranjat că „nimeni n-a fost în stare să se opună invaziei rusești”. Mai mult, s-au găsit destui colaboraționiști cu Armata Roșie. Așa a ajuns prizonier în Rusia, unde a stat închis 18 luni, unde a fost stors de informații. Conștient de pericolul bolșevic, Conducătorul statului a prezentat clar lui Maniu viitorul său și al țării. Cam așa: „Dacă rușii ocupă țara, eu voi fi împușcat primul, D-voastră veți fi al doilea” (Gheorghe Buzatu „23 August așa cum a fost”). Prezicerile s-au adeverit în proporție de 99,99%.
Ce se mai poate adăuga?
Multe, foarte multe. La noi, după 23 August 1944, odată cu intrarea în țară a „glorioasei” Armate Sovietice „eliberatoare”, a venit și o clică de bolșevici, special dresați și stalinizați la Moscova în special, străini de neamul nostru carpatin (evrei, maghiari, bulgari, ucraineni). Aceștia vor lua progresiv puterea, cu sprijinul Armatei Sovietice de ocupație și vor deturna România de la rosturile ei firești în lume. Noii conducători au început prin a distruge totul, ca potopul biblic, promițând că vor construi ceva nou, măreț, „raiul comunist”. În care, bineînțeles, toți oamenii vor avea drepturi egale. Au încercat să distrugă „omul românesc” prin transformarea lui în „homo sovieticus”. Au vrut să răpună omenia românească, transformând-o în „umanism socialist”. Să distrugă satul românesc, unde s-a născut veșnicia, transformându-l în „centru agro-industrial”. Au încercat să transforme țăranul român în…
Să recapitulăm. Eroicul act istoric de la 23 August 1944 a fost național, universal și democratic. Regele Mihai, exercitându-și prerogativele, cu consimțământul partidelor politice (țărănist, liberal, social-democrat, și o facțiune comunistă), plus Armata Română, a demis guvernul mareșalului Antonescu și a numit guvernul generalului Constantin Sănătescu. Aceasta însemna „defectarea” Axei Roma-Berlin-Tokyo. Și a mai însemnat ceva, „întoarcerea armelor”, integrarea în lupta „puterilor aliate” (Anglia, SUA și URSS) pentru refacerea granițelor sfârtecate în 1940. Armata Roșie nu s-a bucurat că ne-am eliberat singuri Capitala și împrejurimile. N-a văzut cu ochi buni nici scurtarea războiului cu șase luni. Când în lume va triumfa Dreptul, Dreptatea și Democrația (cu D mare), lumea îi va fi recunoscătoare României pentru 23 August 1944. Vor aprinde cu recunoștință o lumânare la mormântul românilor căzuți la datorie cu arma în mână. Să le fie țărâna ușoară! Prin Actul istoric de la 23 August 1944, Rusia Sovietică a fost pusă în fața unui fapt împlinit. În fața unui aliat impus de evenimente, statul român, cu instituții stabile, cu o armată decimată, dar nu dezorganizată. În fața unui stat condus de un rege necontestat, reprezentat de un simbol al unității și independenței sale.
Martorii oculari și marii „actori” ai momentului 23 August fac parte din Cartea neamului, pentru vecie. Fără nicio restricție ideologică. Indiferent dacă se numesc Mihai I sau Ion Antonescu. Chiar dacă unii din ei sunt trecuți pe listele „interzișilor”. Chiar dacă despre Mihai se spune că a fost decorat de către Stalin. Și Mareșalul Antonescu a fost criticat dur pentru greșelile sale. Iată cum îl criticau nevestele voalat în anii grei ai războiului: „Mareșale, mareșale,/Ai lăsat satele goale”. Și să avem pardon, aveau perfectă dreptate.
Prof. Dumitru RUSU
