”Învinșilor nu li se ridică statui, nici busturi” – Nicolae IORGA

Rândurile de față sunt stârnite de un fapt real, consumat în urbea de sub Cozla, imediat după ultimul război mare. Este vorba despre dezvelirea statuii Soldatului Sovietic („Eliberator”), amplasată pe un piedestal zeiesc în „inima” cetății noastre. De acolo, de sus, privea plin de importanță spre T.T.-ul de azi, spre cinematograful „Regal” și spre Grădina Publică. Copil necopt ideologic fiind, n-am înțeles mesajul transmis de soldatul cu automat la gât. I-am întrebat pe oamenii mari ce zice. Mi-au răspuns: „Stalin și poporul rus, libertate v-a adus”. Ce înseamnă asta? Tot ostașul îmbrăcat în kaki ne spune: „Nu vom uita și nu vom ierta!”. Citește: dacă nu veți dansa cazacioc după muzica noastră, va fi vai și amar de voi! Și așa a fost până în ’58 când „Eliberatorul” cu stea în frunte a plecat de unde a venit. Abia atunci pietrenii, oameni inteligenți, au înțeles că a venit timpul să scape de cea mai antipatică statuie, au ras-o din peisaj cu prilejul sistematizării orașului. Curios, nimeni n-a plâns după ea. Atunci am văzut prima dată că statuile uriașe au picioarele de lut. Mai târziu l-am văzut prăbușindu-se și pe Stalin.

Statuile fără capital politic dispar

La 19 mai 1913, la Piatra Neamț s-a dezvelit statuia lui Mihail Kogălniceanu – om politic și de stat atât de îndrăgit de locuitorii județului Neamț, „privighetoarea Moldovei”. Festivitățile au avut un caracter național, prin dimensiunea și importanța lor. Ziarul „Informatorul” a evidențiat pe toate paginile personalitatea istoricului, fost ministru și parlamentar, fruntaș al Partidului Național Liberal, colaborator apropiat al lui I.C. Brătianu în făurirea statului modern român. La festivitatea de la Piatra au fost prezenți miniștri și înalți funcționari de stat din guvernul condus de Titu Maiorescu, profesori de la cele două universități din țară (Iași și București), numeroși țărani și vechi cunoștințe din timpul vieții. Au defilat subunitățile Regimentului 15 Războieni, s-au recitat versuri. Și profesorul Panait Crivăț de la Liceul „Petru Rareș” a strălucit. A evocat personalitatea lui Mihai Kogălniceanu într-un discurs „scris pe 14 pagini de caiet” (Sursa: Constantin Prangati – „Piatra Neamț în urmă cu un secol”). Paradoxal, după amplasarea statuii în mai multe locații, conu’ Mihalache Kogălniceanu a dispărut într-un hangar secretos. Explicația? Au venit rușii. Pe cioloveci nu-i interesau „burjuii”, „Jos cu ei!”. Un profesor de istorie, Mihai Zămoșteanu, uitat pe nedrept de mult, s-a zbătut să-l „reabiliteze” pe colaboratorul lui Cuza. Astăzi, Kogălniceanu, „cel mai iubit ministru al românilor” stă la loc de cinste, în piața lui proprie, arătând cu degetul spre pământ, care nu mai are valoare ca pe vremea strămoșilor.

Și monumentul mareșalului Antonescu a iscat discuții aprinse în târgul nostru provincial. Când veteranii nemțeni au dezvelit bustul lui Ion Antonescu în zona Gării, unde a venit cu trenul blindat „Patria”, pietrenii au fost în extaz. Atunci am auzit pietreni spunând: „Evreii ar trebui să ridice Mareșalului statuie pentru cum a știut să-i protejeze de soluția finală”. Numai că, la români extazul se risipește rapid ca ceața la primele raze de soare. Vezi perioada când se scanda: „Iliescu apare/Soarele răsare!”. Așa că bustul „Câinelui rușu” a dispărut, motivându-se elegant că… Adevărul e altul, doi congresmeni americani Alfonse D’Amato și Christopher H. Smith i-au trimis la 18 august 1995 lui nea Nelu de la Cotroceni o scrisoare de atenționare asupra faptului că în România se duce o politică de reabilitare a unui criminal de război. Hopaaaa! Ați citit? N-o să credeți răspunsul d-lui Iliescu. Vertical și la subiect! Cu aproximație, a sunat cam așa: „Mareșalul a fost judecat de Justiție pentru faptele sale. Nu la fel s-a procedat cu conducătorul fascist Miklos Horthy (amiralul fără flotă) în iulie-august-septembrie 1993, cu ocazia aducerii în Ungaria”. Punct.

Pietrenii își încântă ochii cu busturi și statui reușite: Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Statuia Sirenei. A fost vorba să-l imortalizăm și pe nenea Iancu în fața T.T.-ului, dar am rămas cu promisiunile. Poate, după alegerile electorale viitoare, dacă alegem aceeași candidați harnici la… știți dumneavoastră ce….

Cum se ridică o statuie în urbea ta natală?

Greu nene, mai ales în zilele de astăzi când Muzeul Național de Istorie a României (muzeul nației) e închis de 30 de ani din lipsă de bani. Stau muzeografii cu artefactele adăpostite prin hrube. Și apoi, cui îi arde de busturi și statui la ora actuală? Știți în câți ani s-a ridicat statuia lui Eminescu de la Fundația „Ferdinand” din gura Copacului? În trei ani, cu prelungiri. De fiecare dată când comisia se aduna lipseau: banii, ba un sculptor, ba un arhitect. Curios sau nu, Sadoveanu a fost prezent la toate dezbaterile, dar lipseau de la datorie alții, conțopiștii de la primărie. Atunci s-au născut celebrele versuri: „Când fu Pică/Nu fu Tică/Când fu Pică și cu Tică/Nu fu tuș!”

Un lucru e clar, dintotdeauna statuile au avut adversari. Legionarii au trimis la topit statuia lui Mîrzescu și a lui I.G. Duca. Comuniștii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, au făcut din statuia lui Titu Maiorescu, clanțe pentru uși și scrumiere pentru fumători, că era din bronz. Numai bădia Ghiță, omul de rând e tranșant după ce privește o statuie. Zice sincer: „E faină nene!”, sau „Seamănă cu Șoșoacă!”. Nu umblă cu finețuri. Pe malul drept al Bistriței noastre, în curtea unui gospodar din satul Agârcia (com. Alexandru cel Bun) sunt expuse la vedere șase busturi și o statuie. Primul bust îl reprezintă pe Decebal – regele erou al dacilor, ultimul, pe Ceaușescu. L-am întrebat pe „colecționar” ce l-a determinat să adune atâta mărire și glorie în bătătura sa. Mi-a răspuns simplu: „dragostea de țară, neam și religie”. De fapt, pe aceeași uliță de sat românesc se află amplasată și o frumoasă troiță pe care sunt dăltuite versurile poetului Gyr, alea cu „Scoală-te…”. Culmea, amintita troiță „se scaldă” în flori zilnic udate.

Unii dintre noi, cred că tot ce zboară se mănâncă

De ceva vreme, mai ales vara, probabil din cauza caniculei, apar în presa scrisă tot felul de materiale panicarde. Cam așa: „edilii orașului X (citește Oradea – n.n.) s-au gândit să renunțe la statuia lui Mihai Viteazul din fața Primăriei în favoarea regelui Ladislau I al Ungariei, care bla-bla-bla”. Noi, cititorii, care am silabisit respectiva „știre”, nu putem evita inevitabilul, dar îl putem îmblânzi. Pentru români, Mihai Viteazul e simbolul unității naționale, e sacru, de neatins. A fost primul voievod care a unit tustrele țări românești cu riscul vieții. A fost asasinat de gen. Basta. Să vă întreb cine erau oamenii lui…? Nu vă întreb. Mai aveți curajul, după ce-l ucideți, să-l mai călcați și în tină? Nu știu dacă „rocada” Mihai Viteazul – Ladislau I s-a realizat, dar vă indic ca bibliografie ziarul județean „Deșteptarea Bacăului„ (din 23 august 2023). Din același cotidian băcăuan puteți citi titlul: „Statuile românești încurcă, în continuare, edilii din Transilvania”. Confuzii grave. Facem precizarea că articolul indicat, nu este semnat și confundă regretabil bustul cu statuia. Citiți! Bustul savantului Emil Racoviță, personalitate de referință în domeniul bio-speologiei și profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, a fost recent eliminat din amplasamentul stradal, fiind „găzduit” în pivnița unui colegiu din municipiu. Decizia aparține proiectanților care răspund de modernizarea localității. Ce este curios e faptul că modernizarea din Cluj afectează numai monumentele românești: Eminescu, Blaga, monumentul dedicat Școlii Ardelene. Chiar și statuia lui Iulie Maniu, inaugurată în 2019, a fost „justificat mutată” pe un șantier cu moloz. Aceeași soartă tragică a avut și bustul lui Decebal din localitatea Rebrișoara, Bistrița Năsăud, care a fost vandalizat.

De ce iubesc oamenii statuile frumoase? Sunt fabuloase dom’le, mai ales dacă au fost dăltuite de sculptori „grande”. Cum să nu cazi în extaz când privești Statuia Libertății (New York) înaltă de 93 de metri, cu tot cu soclu, reprezentând o femeie acoperită de un drapel pe care îl ține în mâna dreaptă, iar în mâna stângă o placă pe care scrie – Ziua Independenței Americii, 4 iulie 1776. Statuia Libertății este un cadou al Franței, făcut la împlinirea a 110 ani de la Declarația de Independență a S.U.A. Președinte era Grover Cleveland. Statuia Libertății îi întâmpină în port pe cei care se întorc acasă, cât și pe cei care ajung pentru prima dată pe pământ american.

Hai să fim o țară de patrioți. Ce, statuia regelui Decebal, de pe malul stâng al Dunării (Orșova) nu vă place? E prea înaltă? Are 55 de metri, ridicarea ei a durat 10 ani, cu ajutorul a 12 alpiniști utilitari. La baza statuii e scris în latină DECEBALUL REX – DRĂGAN FACIT.

Și semnatarul acestor rânduri a fost ghidat în viață de statui. Când am venit la Iași prima dată ca student, m-am dat jos din tren și am întrebat un nene: „Unde e Universitatea?”. Și omul mi-a răspuns: „O iei în sus pe linia tramvaiului. Când ai să vezi mai multe statui, pe stânga, ai ajuns!. „Mulțam tipule!”, și m-am tot dus. Și, deodată, după jumătate de oră de pedalat cu o valiză de lemn în spate zăresc 8 statui fățoase. Mă apropii de ele și citesc plăcuțele: Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun (autori: I. Jalea și I. Iordănescu); Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul (autori: I Bârleanu și I. Dămăceanu)… Greșisem adresa, eram în curtea Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu”. Cine m-a scos din penibil? Un om al străzii. M-a luat de mână, m-a dus în mijlocul Bl. Copou și mi-a spus: „Statuia din deal e A.D. Xenopol, din fața Univ. Al. I Cuza. Prima din România.” Ca să vezi.

Prof. Dumitru RUSU