„Eu am lucrat întotdeauna cu copilul de la clasă ca și cum ar fi fost copilul meu”
– Ne-am revăzut recent pe 5 octombrie, de Ziua Mondială a Educatorului, când ați fost felicitată în cadru oficial, de Sindicatul Neamț și de Inspectoratul Școlar Neamț, după 44 ani de activitate, prezentați-vă, vă rog, pentru cititorii noștri.
Am văzut lumina zilei la Vaduri, fiind al doilea copil al familiei Cojoc, familie ce m-a crescut în spiritul muncii. Am avut parte de o copilărie fericită, petrecută alături de fratele meu și ceilalți copii în jocuri prin grădinile satului și lunca mirifică a Bistriței, ce urma să devină lacul Vaduri, printre resturile de cazemate din timpul războiului ce încă mai dăinuiau. Erau vremuri grele pentru părinții mei care-și construiau o casă, dar noi, copiii nu am simțit acele greutăți, deoarece părinții căutau să ne asigure cele necesare traiului, chiar dacă, pentru acest lucru, trebuia să se lipsească ei de anumite lucruri. Așa erau vremurile. Școala am urmat-o la Vaduri, având învățător pe doamna Mirela Vasluianu, care fusese și învățătoarea mamei. Nu am mers la grădiniță, deoarece în sat nu era, doar în colonia Vaduri s-a înființat o grădiniță unde erau primiți doar copiii celor care munceau în fabrica de cherestea de la Vaduri.
– Cum ați ales această profesie, cine v-a inspirat?
Sigur că personalitatea doamnei învățătoare mi-a insuflat dorința de a deveni cadru didactic. Mi-a și plăcut să învăț! Citeam mult, mama și-a pus amprenta, ea ne citea seara mult din cărțile clasicilor. Vreau să amintesc numele unora dintre profesorii care mi-au fost modele: Calin, familia Gorgos – care mi-au fost și nași de cununie, Maria Baroi, dna. profesor de matematică și director al Școlii Vaduri, apoi Mițis, Crișu, Sferdinschi, Zaharia, Proca, Amancea. După gimnaziu am dat examen la Liceul pedagogic ”Gheorghe Asachi” Piatra Neamț, unde la acea vreme era o concurență foarte mare. Și aici am avut parte de profesori excepționali, profesori pretențioși, care te punctau cu o notă bună doar dacă învățai la modul serios: Michiu C., Balan, Irimia, Bubulac E., Kricopol, Cobzarul, Teiș, Giosan, Grigorescu, Baciu, Ciubotaru, Radavoi, Grigorică.
Prima educatoare calificată de la Bicaz Chei
– Primul post? Cum v-ați simțit prima oară în fața copiilor?
Pe atunci se făcea foarte multă practică pedagogică, încât, chiar din prima zi, ajunsă la post, am știut cum să desfășor activitatea. Desigur, am avut multe emoții, ca la început, dar erau bine mascate. Am fost o clasă numeroasă care aveam să ne punem amprenta în învățământ, una valoroasă zic eu și o spun și alții. Am făcut parte din echipa de handbal a liceului, sport pe care l-am îndrăgit încă din generală datorită profesorului Zaharia. A fost frumos, dar greu, fiindcă am făcut naveta în toți acești ani, mă trezeam la 5 și ajungeam acasă pe la ora 16, dar nu mă culcam până ce nu învățam la toate obiectele! În urma repartiției, că se asigura post imediat după absolvirea liceului, în septembrie 1978 am ajuns la Școala Bicaz Chei II (Pârâul). Aici am găsit un colectiv tânăr, pregătit, muncitor, dornic să te ajute. Eram prima educatoare calificată ajunsă aici având 37 de copii în grupă, încât nu aveam pe ce să-i așez. Mi-am asumat sarcinile managementului grupei de copii, cunoștințele primite pe parcursul celor 5 ani de pedagogic fiindu-mi de mare ajutor. În urma unei inspecții, venise brigada de îndrumare și control, inspectorul care m-a asistat mi-a promis că într-o lună voi avea mobilier nou, lucru care s-a și întâmplat, așa că toți copiii au avut scăunele. Au fost doi ani grei, făceam naveta 80 km pe zi, iar când ajungeam acasă trebuia să fac planuri de lecție, să-mi confecționez material didactic. Ca toate educatoarele, degetele ne sunt afectate din cauza decupării materialului mărunt pentru matematică, pentru multe generații de copii. De aceea am căutat un loc mai aproape de casă și am găsit o colegă care a vrut în locul meu. Așa că iată-mă de la 1 septembrie 1980 la Grădinița Pângărăcior, loc unde am lucrat până la ieșirea la pensie, la 1 septembrie 2023. Aici au fost ani frumoși, am avut parte de un colectiv de cadre didactice cu experiență, implicat în activități diverse pentru că în comunism cadrele didactice trebuiau să facă și muncă culturală, și activități în comunitate. M-am ocupat și eu de organizarea spectacolelor, de îndrumarea brigăzilor artistice, a grupului vocal cu femeile din sat, de a găsi rapsozi populari, dar și de recensământul animalelor, umblând la -25 de grade din casă-n casă.
– Realizări în plan personal?
Mi-am făcut timp și pentru mine, pe lângă profesie și examenele de definitivat și grade didactice. În 1985 m-am căsătorit, am două fete, Alexandra și Irina, ambele absolvente ale Universității București, familia mea fiind cea mai mare realizare personală. Școala mi-a fost mereu dragă și în 2000 m-am înscris la Colegiul Universitar de Ecologie pe care l-am absolvit în 2003, iar în 2010 am absolvit Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.
”Cadrul didactic trebuie să fie permanent în mijlocul copiilor!”
– Revenind la educatoarea Mariana Chișor, părinții au vorbit mereu frumos despre dvs.
Toată cariera am lucrat cu grupă combinată, lucru care nu este deloc ușor. Aveam copii cu vârste de la 2 ani și jumătate până la 6, 7 ani. Cei mari trebuiau pregătiți pentru școală, fără a-i neglija pe cei mici. Dar am păstrat o legătură strânsă cu părinții copiilor, încercând să le influențez ideile despre educație. Puțini dintre copiii care finalizau gimnaziul, altfel cu potențial, erau îndemnați și susținuți de părinți să continue studiile. Munceau alături de părinți la creșterea animalelor, la pădure. Nu susțin că ar fi o muncă degradantă, dar dacă potențialul copilului permite, este bine să fie susținut să progreseze. Întâlnirile cu părinții au fost utile, eforturile au dat roade, mulți copii din comunitate finalizând liceul și facultatea. Mulți din foștii elevi sunt ingineri, asistenți medicali, medici, mecanici, polițiști, șoferi. Consider că legătura cu famila este esențială. Acum, tehnologia ajută foarte mult la legătura cu familia. La începutul carierei eram nevoită să vizitez familiile, străbătând drumuri de munte pe căldură sau ger, pentru a soluționa anumite probleme apărute în evoluția copiilor. Eu am lucrat întotdeauna cu copilul de la clasă ca și cum ar fi fost copilul meu. Cred că și alții ar trebui să gândească așa. Și încă ceva, cadrul didactic ar trebui să fie tot timpul în mijlocul copiilor! Cancelaria este locul unde îți lași haina, îți iei catalogul, îți servești pachețelul, dar locul tău este în clasă. Educatoarele în niciun caz nu au pauză, copiii nu pot rămâne nesupravegheați. Dacă vrei să discuți cu o colegă, poți să o faci după lecții. Am avut multe satisfacții în carieră, legate de progresele copiilor, de reușita serbărilor, de participarea cu succes și câștigarea unor premii la festivaluri și concursuri, de susținerea din partea părinților, asta însemnând aprecierea muncii tale.
– Regrete, nemulțumiri, frustrări?
Am fost martoră și participantă la multe schimbări, unele bune, altele mai puțin bune și aici enumăr doar două: numărul mare de copii de la clasă/grupă, includerea în școala de masă a copiilor cu cerințe educaționale specifice (CES). Când ai mulți copii efectiv nu ai cum să acorzi atenție fiecăruia, iar dacă mai ai și un copil cu CES, efortul va fi în van. După părerea mea, trebuie regândit parcursul de pregătire a cadrului didactic. Consider că baza trebuie să fie liceul pedagogic și apoi studii de licență, cu multă practică pedagogică. Am cunoscut multe colege care au terminat un liceu oarecare (absolvit altfel cu note foarte bune), care au mers la facultate (fără practică multă) și vin la catedră, făcând un învățământ de imitație (așa cum făcea doamna). Este avantajat cel care are un părinte cadru didactic. Cred că ar trebui să intre în sistem doar după multă practică pedagogică și numai dacă iubește această meserie! Sunt și tineri care, negăsind alternative, se orientează spre învățământ, fără a avea, din păcate, nici o chemare. Sunt îngrijorată, având în vedere că și copiii prezintă acum o serie de particularități și au nevoie de oameni calificați, puternici.
– Ce veți face la pensie?
Încă nu m-am dumirit! Am multe proiecte și nu fără importanță. Cel mai mult mă bucură faptul că am reușit să merg la festivitatea de deschidere a anului școlar la nepoțica mea, la clasa pregătitoare, în măsura în care la fetele mele nu am reușit să particip niciodată. În rest, am un hobby, fitoterapia, și cred că aici îmi voi canaliza energia, pe lângă nepoțelele mele.
A consemnat Cristina IORDACHE