„Tăticule, îți scriu ca să nu vadă
Scrisoarea asta mama, ci numai eu.
Of! De-ai ști cum privesc soldații pe stradă
Ca să te văd, dar nu ești
Să ne scrii tăticule când ai să vii!” – Floarea STANCIU (Căiuți, Bacău)
La o carte bună, titlul spune tot. Cine a citit recenta lucrare a col. (r) Sevastian Știucă intitulată „Bătălia Odessei”, ed. Romived Publishers a aflat ce trebuie să știe tot românul de azi. A aflat cum Armata 4 Română a scris cea mai strălucită victorie în ultima conflagrație mondială împotriva Armatei Roșii. Victorie ce va străluci veșnic, ca un meteor pe firmamentul luptei strămoșilor pentru unitate și demnitate, pentru a șterge rușinea retragerii fără lupte în condiții grele ale anului 1940, când frontiera țării era amenințată din trei părți: est, nord-vest și sud. Cucerirea Odessei (8 august-16 septembrie 1941) s-a realizat cu pierderi uriașe. 17.729 de morți, 63.345 de răniți și 11.471 de dispăruți. Armata Română, înălțată pe culmile puterii de jertfă după pilda acestor eroi, a arătat că știe să lupte cu vitejie și să moară cu mândrie. Bătălia Odessei a fost fără discuție un test foarte dur trecut de Oștire, atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere psihologic. Bătălia de la Odessa a relevat pe lângă virtuți ostășești și greșeli grave de conducere, execuție, deficiențe de încadrare. Mareșalul Antonescu, nemulțumit de activitatea necorespunzătoare a unor ofițeri, a destituit 20 de generali și colonei incapabili. Așa era pe atunci, incapabilii erau trimiși la gloată.
Odesa, Odessa, Odeca sau Hagibey
Pentru o înțelegere corectă a bătăliei de la Odessa e musai să deschidem manualul de istorie, veche. Ce aflăm? Odessa a fost o colonie grecească de la țărmul nordic al Mării Negre. Peste anticii coloniști au năvălit alte seminții: goții, hunii, turcii, rușii. În feudalismul timpuriu au venit bulgarii, maghiarii, pecenegii, cumanii, tătarii. În mahalaua Moldoveanca s-au oploșit moldovenii, frații noștri de sânge. Nimeni nu-i majoritar în Odessa.
Rusia țaristă a anexat Odessa ca urmare a Tratatului de la Iași din 1792, devenind o parte din NOVARUSIA (Noua Rusie). Între anii 1819-1859, Odessa a fost port liber (port franc) și ca oraș era pe locul IV în Imperiul Rus, după Moscova, Sank Petersburg și Varșovia. A devenit vatra unei populații extrem de diverse: albanezi, armeni bulgari, francezi, germani… Numeroasele naționalități etnice au dat nume la multe străzi: Franțuskaia, Italienskaia, Gretianscaia, Evreiscaia… Marele poet A. Pușkin, care a trăit în exil la Odessa între anii 1823-1824 a scris în amintirile sale: „este un oraș unde aerul e plin de toată Europa, unde este vorbită franceza și unde există cărți europene și reviste de citit”. (Sursa: Wikipedia). Noul oraș s-a dezvoltat rapid datorită ducelui de Richelieu, un arhitect talentat fugit de la Paris, după revoluție. Dezvoltarea orașului a fost întreruptă de Războiul Crimeii (1853-1856), când a fost bombardat de forțele navale britanice și franceze. În 1866 orașul a fost legat pe calea ferată cu Kievul și Harkovul și Basarabia de unde aduceau grâne, vin și fructe.
Odessa, focar de amenințare pentru România
Odessa, oraș relativ nou, fusese clădit din porunca împărătesei Ecaterina a II-a pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Strategic. Odessa era pentru Rusia Sovietică o bază navală și aeriană de prim ordin și constituia o mare primejdie pentru România. Odessa se află la o distanță de 30 de km de poarta de sus a Basarabiei-Limanul Nistrului, la 150 de km de Gurile Dunării, la 300 de km de portul Constanța, la 400 de km de București și regiunea petrolieră a Văii Prahovei. Permite avioanelor sovietice ca, plecând de la Odessa, în mai puțin de două ore de zbor, să lovească obiective importante de pe teritoriul României. Din aceste motive nu putea fi lăsată în stăpânirea adversarului o astfel de bază militară aeriană și navală. Pe mare, Odessa putea adăposti o flotă întreagă de vase de război și de transport (Sursă: K. Chiritescu, „România în cel de-al Doilea Război Mondial”, vol II).
Apărarea Odessei era structurată pe 4 linii:
- Prima linie de apărare (îndepărtată) – 80 de km lungime;
- Linia principală de apărare (rezistență), lungime de 60 de km;
- Linia de apărare imediată, situată la 6-8 km de oraș cu lungimea de 30 de km;
- Orașul fortificat – străzile principale erau blocate cu 250 de baricade și alte lucrări de fortificații pasageră. Din cele relatate mai sus reiese că Odessa anului 1941 era o „nucă tare” pentru gen. Ioan Antonescu. (Sursa: „Erik Hansen își amintește” – Editura Mii de cărți, Bragadiru, 2019).
La consfătuirea de la Vilnița (6 august 1941) Hitler l-a decorat pe Ioan Antonescu cu Crucea de Fier în grad de cavaler, Antonescu fiind primul militar străin care primea această înaltă distincție germană. Probabil atunci Antonescu a spus că „va merge până la capăt cu acțiunea ce a(u) pornit în răsărit” (n.a. Sevastian Știucă). I-a mai destăinuit lui Hitler că pregătește un proiect propriu de operații împotriva porturilor militare și zonelor strategice de pe malurile Mării Negre: Odessa, Sevastopol, nordul Caucazului. Care, bineînțeles, reprezentau un mare pericol. Fuhrerul încântat de oferta făcută de către Antonescu l-a aprobat și am intrat „direct” în război.
„A căzut Odessa!”
Așa au strigat cu entuziasm toți românii adevărați când au aflat că după două luni extrem de grele, duse împotriva unui inamic extrem de bine înzestrat, totul s-a terminat cu o victorie. A fost o victorie „a la Pyrus”, importantă dar fără strălucire, spun exegeții (v. cartea „Gerstenberg își amintește”, Editura Mii de cărți, Bradagiru, 2019). În acest context, amintim și atentatul bolșevicilor din Odessa asupra comandamentului român soldat cu pierderea a 135 de militari (79 de morți, 43 răniți și 13 dispăruți, din care 128 români și 7 germani). Între cei uciși și gen. Ioan Giorgojanu. Talentatul ziarist Pamfil Șeicaru a scris cu prilejul cuceririi Odessei un articol din care spicuim: „A fost cel mai infernal spectacol pe care l-am întâlnit, a fost o concentrare disperată de forțe bolșevice, în speranța că vor reuși să realizeze o manevră ce ar fi zădărnicit toată sforțarea făcută cu cucerirea Basarabiei. N-au reușit! De câte ori s-a vorbit de Odessa, s-a uitat să se lămurească un singur aspect topografic: situarea Odessei la 60 de km de Cetatea Albă. Era suficient să înțelegem importanța strategică pe care comandamentul rus o atribuia acestei cetăți fortificate. Odessa a căzut! A fost un capitol de istorie care ne-a făcut cinste! Nația a trecut-o voinică!”.
Urale și flori în drumul oștirii biruitoare
După ce toată țara a aflat că „Odessa a căzut!”, învingătorii s-au întors în Capitală. Glorioasele unități militare care au luptat în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria și la Odessa au defilat ostășește prin fața admiratorilor îmbujorați. Pe sub Arcul de Triumf au trecut pe rând armatele care au dus faima poporului român. 21 de salve de tun au anunțat cetățenilor Capitalei că marea sărbătoare a oastei noastre care se întoarce încărcată de glorie de pe frontul de răsărit a început.
„În fruntea părăzii se afla dl. general Iosif Iacobici, gloriosul comandant al Armatei 4 Române, care a cucerit Odessa, urma de dl. general Tătăranu, șeful de stat major al aceleiași armate. Când fanfarele au intonat Imnul Sacru pentru eroii căzuți, membrii Guvernului și asistența au îngenunchiat! Manifestația s-a terminat la ora 14.30 în Piața Universității cu Hora Unirii”. (Sursa: „Bătălia Odessei în memorii și documente”, de col. (r) Sebastian Știucă).
La sfârșitul lunii octombrie 1941, întregul teritoriu dintre Nistru și Bug, denumit Transnistria, a fost trecut sub administrație românească. Prof. Gheorghe Atanasiu a fost numit guvernator general al Transnistriei. Hitler spera să-l mulțumească pe Antonescu pentru Transilvania de Nord-Vest.
România de sub glie
De la botez până la înmormântare, lumânarea aprinsă simbolizează mai mult decât poți exprima vreodată în cuvinte. Aprinzi luminița și te rogi și așa află Dumnezeu câtă dragoste ai, câtă recunoștință sau din contra câte durere neîmpărtășită. Când aprinzi o lumânare o pui la „vii” sau la „morți”, cum e cazul și pleci cu inima puțin mai împăcată. Mai greu este cu cei pe care i-a spicuit uitarea, definitiv „în Sibir”.
Ce vreau să spun? La ultima conflagrație mondială, militarii români care au fost trimiși pe front să apere frontierele țării, la întoarcere (dacă au mai apucat-o) au fost răsplătiți curios. Militarii români care au luptat în Est trebuiau să ascundă acest lucru, iar cei care primiseră decorații pentru eroism au riscat întunericul închisorilor. Rusia țaristă și apoi Uniunea Sovietică au nutrit pentru români o aroganță imperială greu de descris în cuvinte. Pentru sovietici, românii au fost „invadatori”, „hitleriști”, „fasciști”, „ocupanți”. De aceea, „Războiul Sfânt” început la 22 iunie 1941 s-a dus cu mari pierderi umane și materiale. Între Nistru și Bug pierderile Armatei Române au fost de trei ori mai mare decât cele dintre Prut și Nistru (Sursa: „100 de mari bătălii din istoria României” de P. Otu, Alesandru Duțu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu).
Cine dorește să vadă cum sunt cinstiți eroii neamului nostru căzuți la datorie cu arma în mână pentru moșiile strămoșești, să deschidă cartea intitulată „Bătălia Odessei” la pag. 211-214. Pot vedea cimitirul de la Țiganca (Cahul), vizitat și de regele Mihai I, de Ziua Eroilor (2006). Aici, la Țiganca, sat basarabean, au murit în iulie 1941 peste 1.000 de români. Paradoxal, unul dintre veterani a ieșit în fața regelui și a spus răspicat: „Aici am luptat dom’le!”. Cum există două Românii, țara noastră și Republica Moldova au stabilit un acord istoric care stabilea organizarea cimitirelor românești. Citește: Feștilița (2008), Niculăienca (2008), Miclăușeni (2009), Cania (2009), Vărzărești (2010)… Atenție, asta nu înseamnă că tancurile rusești din Transnistria nu mai sunt îndreptate spre România.
Prof. Dumitru RUSU