Despre o Românie înainte de „marele război”

Constituirea şi edificarea tânărului stat român modern începe odată cu unirea Principatelor Moldova şi Valahia şi epoca de reforme a lui Alexandru Ioan Cuza. Instituţiile sale capătă formă şi stabilitate odată cu Constituţia anului 1866, iar din 1878, obţinând independenţa şi recunoaşterea Marilor Puteri, România câştiga dreptul la o politică externă proprie, iar proclamarea regatului român condus de Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen la 1881 (chiar dacă cu împotrivirea unor state precum Austro-Ungaria şi Rusia) înscria România în rândul monarhiilor tradiţionale europene. Lunga domnie a lui Carol I (1866-1914) oferea Europei imaginea unei Românii stabile pe plan intern şi care nu s-a angajat în nici un conflict internaţional (cel puţin până în 1913). Dar problemele, şi într-un cadru şi într-altul, n-au lipsit. Menţionăm aici răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în mod special marea răscoală de la 1907 şi tensiunile înregistrate între România şi Imperiul Austro-Ungar în problema navigaţiei pe Dunăre, precum şi mişcările naţionale din Transilvania. De la 1878 şi până la 1914, România a fãcut paşi importanţi spre modernizarea instituţiilor sale, spre dezvoltare economică, înregistrându-se o relativă prosperitate la nivel naţional şi o accentuată prosperitate pentru burghezie şi moşierime, iar din punct de vedere al politicii externe, clasa politică a militat pentru două obiective considerate esenţiale: recunoaşterea statului român şi consolidarea poziţiei sale în peisajul geopolitic european, beneficiind şi de o poziţie geostrategică deosebită.

România se situa în nordul aşa-numitei Peninsule Balcanice, o regiune cu diversitate etnică şi religioasă deosebită, cu conflicte seculare, păstrate şi întreţinute de-a lungul a mai bine de şapte veacuri şi care a primit şi denumirea metaforică de „butoiaşul cu pulbere al Europei”. Existenţa a trei mari imperii multinaţionale cu interese majore în sud-estul Europei a dat naştere la numeroase rãzboaie pe care istoriografia le-a numit austro-ruso-turce încă de la începutul veacului al XVIII-lea şi nu de puţine ori ţările române au fost folosite drept spaţiu de manevră şi câmp de bătălie şi rapturile teritoriale n-au lipsit, ţinuturi româneşti trecând de la un imperiu la altul, aşa după cum balanţa victoriilor se înclina. Obţinerea independenţei României nu atenua cu mare lucru intenţiile şi pretenţiile ruse şi austriece.

„Problema orientală” devenea una foarte importantă pentru sud-estul Europei, dar nu numai, şi obţinerea independenţei de către România, Serbia şi Muntenegru şi autonomia de către Bulgaria nu ducea la pacificarea ei. România şi-a orientat politica externă spre stabilirea unor bune raporturi cu statele din această regiune, încercând sã-şi păstreze neutralitatea faţă de conflictele care s-au desfăşurat până la începutul Primului Rãzboi Mondial. În Europa sfârşitului de veac al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea încep să se contureze două tabere politico-militare ale marilor puteri. În acest context, România va încerca să-şi păstreze statutul de independenţă promovând o politicã de neutralitate, dar conştientă fiind că jocul intereselor n-o vor putea feri de implicarea în conflictele militare pe care diplomaţia europeană le anticipa. După obţinerea independenţei şi recunoaşterea individuală a ei de către marile puteri se ajunge la o stare de încordare cu Rusia, în prima fază, în chestiunea delimitării graniţei de sud a Dobrogei; în 1879, trupele române au ocupat o zona din jurul Silistrei, dar, la intervenţia Rusiei, care dorea să menţină sub supravegherea ei acest punct strategic, au fost silite să se retragă. O stare de iminent conflict s-a menţinut în perioada 1880-1883 între România şi Austro-Ungaria pe tema controlului navigaţiei pe Dunãre. Austro-Ungaria a obţinut un rol predominant în Comisia Europeană a Dunării în defavoarea statelor riverane, impunându-şi patronajul asupra lucrărilor de amenajare, impunând taxe etc.).

Starea conflictuală între România şi Austro-Ungaria a fost alimentată şi de mişcarea de solidaritate pe care o mare parte a clasei politice româneşti şi unele organizaţii culturale au iniţiat-o faţă de românii din Transilvania şi Banat. Marile puteri, chiar şi Rusia, sprijineau poziţia Austro-Ungariei, fapt care crea o situaţie de izolare politico-diplomatică a României. În acest context, România s-a orientat către o alianţã cu Germania care îşi câştigase un rol de primă putere europeană în timpul cancelarului Bismarck. Se dorea prin aceasta împiedicarea unei înţelegeri între Rusia şi Austro-Ungaria în privinţa României. De asemenea, această poziţie corespundea dorinţei monarhului român, aristocrat de origine germană. Conform acestei viziuni de contrabalansare a influenţei Rusiei, România a aderat la Tripla Alianţă (Puterile Centrale). S-a considerat în literatura de specialitate că aceastã aderare părea ca o părăsire a românilor transilvăneni, dar pericolul rus era în continuare unul foarte important. Prin acest pact România înlătura preeminenţa Austro-Ungariei în navigaţia pe Dunăre, care era văzută ca o ştirbire a suveranităţii naţionale şi împiedica o alianţă anti-românească a celor două imperii cu interese politice în Peninsula Balcanică. Germania, care a iniţiat această aderare a fost interesată de potenţialul militar al României şi de poziţia sa geostrategică în cazul unei conflagraţii care ar fi antrenat marile puteri. Tratatul a avut un caracter secret, dată fiind poziţia opiniei publice româneşti. Ar fi părut ca o monstruoasã renunţare la lupta a milioane de români. Dar, în ciuda contradicţiei, până la urmă, a pactului, el a adus mai bine de două decenii o garanţie de securitate pentru România, mai ales Germania fiind atentă la întreţinerea sa. Pentru Austro-Ungaria, pactul oferea siguranţa neimplicării statului român în mişcările de emancipare naţională a transilvănenilor, dar, guvernele care s-au succedat la conducerea României n-au părăsit dezideratul desăvârşirii unităţii naţionale. Importantă era în primul rând consolidarea statului român, dipariţia sa ar fi dus la năruirea oricăror speranţe de eliberare naţională pentru românii din afara României.

Statul român a încercat în perioada ce a precedat izbucnirea Primului Rãzboi Mondial să menţinã relaţii de bună vecinătate cu statele din sud-estul Europei: Serbia, Bulgaria, Grecia şi Turcia, fostul stat suzeran, interesat să obţină pentru românii din aceste state drepturi şi libertăţi. Dar, din acest punct de vedere, doar Turcia a adus o ameliorare a situaţiei românilor dintre graniţele sale (menţionăm recunoaşterea egalităţii în drepturi a aromânilor din anul 1909). Parte a alianţei girate de Germania, România şi-a putut menţine status-quo-ul teritorial şi neutralitatea în conflictele orchestrate de interesele marilor puteri în regiune. Relativa stabilitate politică balcanică va fi serios zdruncinată odată cu creşterea veleităţilor expansioniste ale Bulgariei, devenită stat independent în 1908 şi care încorporase Rumelia şi care dorea să-şi măreascã teritoriul în dauna altor state din zonã. În spatele pretenţiilor bulgare stăteau interesele Austro-Ungariei, care dorea să loveascã în Serbia, stat cu care se afla într-un conflict major după ce în 1908 încorporase Bosnia-Herţegovina. Primul „război balcanic” a arătat instabilitatea acută cu care se confrunta regiunea. România nu s-a implicat militar, dar a cerut marilor puteri medierea în problema sudului Dobrogei. Atât autoritãţile române, cât şi cele bulgare, au fost nesatisfăcute, problema râmânând în litigiu şi după „Protocolul de Petersburg”.

Al doilea „rãzboi balcanic” a fost generat de acţiunile militare ale Bulgariei împotriva foştilor aliaţi. Campania sud-dunăreană a României a devenit o demonstraţie de forţã, Bulgaria capitulând şi acceptând cedarea Cadrilaterului (sudul Dobrogei, cuprinzând judeţele Durustorum şi Caliacra). S-a creat un alt pol de pericol în sudul Dunãrii, pe lângă cele deja existente: la linia Prutului şi pe linia Carpaţilor. Oamenii politici ai vremii au fost acuzaţi mai târziu de lipsa unei viziuni politice atunci pentru că au iniţiat atacul asupra Bulgariei şi viitorul imediat a arătat acest fapt. Dar, trebuie ţinut cont de faptul că la acea vreme oamenii politici care conduceau România nu sperau că se putea lesne realiza unirea altor teritorii, care erau sub stăpânire rusă sau austro-ungarã. Dintre cei care au anticipat pericolul sud-dunărean, o înstrăinare a simpatiilor vecinilor noştri bulgari, a fost Nicolae Iorga, care o vedea ca o „pradă ieftină”. Să remarcăm faptul cã Austro-Ungaria se opusese satisfacerii pretenţiilor teritoriale ale României şi a sprijinit acţiunea Bulgariei de atacare a Serbiei şi Greciei. Încă de la acea dată se petrece o sensibilă reorientare a politicii româneşti, de distanţare de Puterile Centrale, deşi, în 1913, s-a parafat o reînnoire a aderării României la Tripla Alianţă. Declanşarea Primului Război Mondial după atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 a pus România într-o situaţie dificilă: pe de o parte era legatã de un tratat (e drept secret şi cunoscut de un grup restrâns de politicieni care au fost implicaţi în negocieri şi în semnarea succesivă a tratatului), pe de altă parte trebuia să răspundă dezideratului naţiunii române de desăvârşire a „României Mari”, conştientizată de clasa politică (excepţiile fiind nesemnificative şi opţiunile n-au fost patriotarde, ci doar de o anume înţelegere şi viziune asupra a realităţilor geopolitice. Evenimentele politice şi militare se succedau cu repeziciune şi România recurgea, ca de atâtea ori la tergiversare, iar românii din afara României îşi mărturiseau dureros deziluzia şi deznădejdea…