Familia regală a României şi judeţul Neamţ

Alexandru Ioan Cuza părăsea România într-o noapte geroasă de februarie 1866, dorindu-i ţării sale să-i fie mai bine fără el decât îi fusese cu el în frunte. Pe 10 mai 1866, Principele Carol, dintr-o veche familie domnitoare prusacă, a urcat pe tron. Principele şi-a dorit să vadă ţara pe care alesese să o conducă şi, în luna august a aceluiași an, face o vizită în Moldova și impresia sa este una de dezamăgire. A poposit la Piatra-Neamţ. Caracterizează urbea ca fiind „orașul cel mai frumos așezat al Moldovei, el umple în chip amfiteatral o vale minunată smulsă din Bistrița spumoasă întâielor ramificări ale Carpaților”. Continua însă: „Situația agricolă și financiară, starea sănătății în ținutul Neamțului nu erau, atunci, în vara anului 1866, prea strălucite. Holera izbucnise la Târgu-Neamț și apoi în restul ținutului. Pâinea albă se găsea mai multă, porumbul și fânul însă numai în cantități foarte mici”. A efectuat o a doua vizită în Neamț în iunie 1867, vizitând Mănăstirile Agapia și Neamț, face apoi drumul călare peste munți la Hangu și de aici face o călătorie pe plute pe „Bistrița cea repede”, în jos la Piatra-Neamţ. În 1879, Carol I vine în Moldova însoțit de Principele Regal al Suediei şi face cu dânsul o excursie la Mănăstirea Agapia. În vara lui 1887, regele Carol, prezent în Piatra-Neamţ, a vizitat gimnaziul de băieţi, fapt cu o importantă urmare pentru școală: hotărârea de a i se construi un local propriu.

Pe tronul României în 1914 au urcat regele Ferdinand I şi regina Maria. Ei fuseseră în ținutul Neamțului în vara anului 1901. Autorităţile locale anunţau ruta: „Din Suceava, familia princiară va sosi cu pluta la Bicaz în ziua de 13 august, unde urma să înnopteze. În dimineața zilei de 14, principii vor pleca din Bicaz cu trăsurile prin Buhalnița, Hangu, Călugăreni, Petru Vodă, vor vizita Mănăstirea Neamț, iar seara vor dormi la Mănăstirea Agapia”. Regina Maria revine în 1915, după cum scria G.T. Kirileanu: „Vizitează  Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Secu, Mănăstirea Bisericani cu sanatoriul «bolnavilor de piept», Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Neamț, moșia regală Broșteni, a urcat Ceahlăul, Majestatea Sa Regina zicând că trebuie să se ia în seamă vorba veche‚ cine nu a urcat Ceahlăul, nu cunoște Moldova”.

În 1917, un apropiat ale reginei nota: „Majestatea Sa, însoţită de Prinţesa Elisabeta, a vizitat în ziua de 10 august oraşul Piatra-Neamţ, cercetând cu deosebită bunăvoinţă instituţiile de caritate, spitalele şi sanatoriile de convalescenţă şi a fost mulţumită de buna ordine pe care a găsit-o în tot locul. În momentul în care era să părăsească cantina din gară spre a vizita spitalele din oraş, prefectul oraşului i-a spus Majestăţii Sale că un aeroplan duşman zboară deasupra gării şi că ar fi bine să mai rămână acolo câteva minute, însă Regina i-a răspuns: «Nu face nimic! Să mergem la datoria noastră!». Şi în zgomotul bombardierului contra aeroplanului inamic, Regina s-a urcat în automobil şi a plecat în oraş”. În amintirile ei, regina nota: „Am petrecut în tren o noapte destul de liniștită, apoi o dimineață obositoare la Piatra, printre bolnavi și răniți. Piatra este un orășel foarte frumos la malul Bistriței. (…) Întâi am fost la spitalul Crucii Roșii și apoi la un sanatoriu pentru ofițerii și doctorii francezi. Ei doriseră mult să le fac o vizită și m-au întâmpinat cu bucurie măgulitoare pentru mine. De acolo m-am dus la d-na Albu, care odinioară în tinerețea mea, mă găzduise pe când făceam cu soțul meu o excursie pe Valea Bistriței. (…) Plecând de la ea am trecut râul și ne-am dus la marele spital de convalescenți, pe care îl conduce prietena mea Lise Soutzo și care e mândria lui Averescu. E o organizație minunată și are până acuma loc pentru o mie de bolnavi, dar Averescu ar vrea s-o mai mărească și să poată găzdui patru mii. (…) Mi-am făcut obișnuitul colind printre bolnavi, împărțindu-le daruri”.

Bicaz, „un loc cu un farmec aparte”

A doua vizită a Reginei Maria la Piatra-Neamț, în perioada războiului, a avut loc în ziua de 23 septembrie 1917. „La ora 9 ne-am coborât la Piatra unde am fost întâmpinați de generalul Averescu. Am trecut din spital în spital, vizitând cât am putut de multe până la 10 jumătate, ora când eram așteptată la sanatoriul organizat de generalul Averescu. Generalul Averescu m-a condus spre mijlocul curții, unde era întins un covor mic în culori deschise. Acolo am ascultat o mică slujbă religioasă, urmată de o cuvântare a generalului, foarte bine rostită. Toate erau cât se poate de frumos organizate și cu acea desăvârșită ordine caracteristică firii lui Averescu”.

Pe domeniul Coroanei din Bicaz, familia regală poposea rareori. Ferdinand I, pasionat de vânătoare, participa uneori la vânători în pădurile Domeniului, invitat al primarului Neculai Bicăjanu sau al şefului regiei, Constantin Armăşescu. La 1918, familia regală a poposit la Bicaz, silită de evenimentele nefaste ale începutului de an, când România semna o pace defavorabilă la Buftea-Bucureşti şi pierdea munţii Moldovei în frunte cu Ceahlăul. Preotul Gheorghe Verşescu scria despre vizita pe care regele Ferdinand a făcut-o la bisericuţa veche din Tarcău. Regele a fost pe dată înconjurat cu simpatie de săteni. A oferit o sumă de bani pentru acoperişul bisericii.

Regina umbla mult printre țărani și descoperea multele lor nevoi. Cumpărase câteva vagoane de mălai, “care e temeiul hranei țăranilor”. Organiza în sate împărțirea regulată a făinii, care se găsea greu. Înjghebaseră un dispensar, unde puteau veni bolnavii și suferinzii ca să capete medicamente și sfaturi medicale.

În seara zilei de 9 noiembrie s-a primit vestea că Aliații au trecut Dunărea și au intrat în țară. A doua zi Familia Regală părăsea Bicazul. Avea să noteze: „Ultima zi la Bicaz, se strâng lucrurile de prin casă, ceea ce dă locuinței noastre o înfățișare tristă. Cele trei luni petrecute la Bicaz au fost pline de frământări sufletești, în luptă unele cu altele, pline, de asemenea, de mici bucurii și de mare îngrijorare”. “Părăsesc”, scria, “un loc cu un farmec aparte pentru mine. Pur și simplu îl iubesc, totul este familiar și îmi face atât de bine să fiu din nou alături de țăranii mei simpli, care sunt așa de fericiți să mă aibă din nou printre ei”. Principesa Ileana scria: “În timpul primului război mondial petrecusem acolo o vară fericită, departe de ororile războiului pe care le vedeam la Iași. Acolo am învățat prima dată să iubesc și să respect țăranul român. Tot acolo mi-am consolidat cunoștințele destul de aprofundate de limba română, căci țăranii sunt adevărații ei păstrători”.

La mănăstirea Durău se află o pisanie de marmură din 1931 în care se spune că regele şi regina au fost de mai multe ori pentru reculegere în anul greu 1918 şi că au sprijinit apoi reconstruirea mănăstirii. Placa a fost ascunsă de călugări în perioada comunistă, iar acum e la loc de cinste. La Bicaz, fostul palat regal este astăzi primăria oraşului, dar se acordă puţină atenţie faptului că este o fostă reşedinţă regală încărcată de istorie.

Principele Carol a devenit la începutul războiului comandantul formal al Regimentului 1 Vânători „Regele Fedinand”, dar este, în realitate, atașat Marelui Cartier General Român și spre primele linii nu s-a aventurat, deși era necesar, Regina Maria fiind nemulțumită că nu merge deloc pe sectoare să îmbărbăteze oamenii. Familia Regală se afla la Bicaz când au fost înștiințați de fuga prințului: “A fost în sânul familiei noastre o tragedie care ne-a izbit năprasnic, o lovitură uluitoare, care nu fusese cu nimic pregătită. Regele și cu mine, înconjurați de devotații noștri, am trăit zile de chin, când toate tragediile prin care răzbisem mi se păreau numai un preludiu aceleia pe care o înfruntăm azi”. Prințul moștenitor a reușit să părăsească unitatea militară pe care o conducea la Târgu-Neamț, deghizându-se în ofițer rus şi căsătorindu-se cu Zizi Lambrino la Odessa. Revenit în ţară, scapă de o pedeapsă conformă cu fapta sa săvârşită în vreme de război, şi este pedepsit cu doar 75 de zile de arest la Mănăstirea Horaița, situată aproape de Târgu-Neamţ.

Vizitele lui Carol al II-lea ca rege în Neamţ nu le considerăm importante pentru expozeul nostru. Îşi vizita domeniile nemţene ce-i aduceau bani şi făcea “băi de mulţime” în cadrul unui bine organizat cult al personalităţii regale. Regele Mihai a fost în Neamţ în iunie 1941, când s-a dat celebrul ordin de război şi Grigore Caraza îşi amintea că Antonescu şi regele veniseră cu o maşină până lângă Piatra Teiului, unde îi văzuse şi el, copil fiind pe atunci şi fusese întrebat dacă ştie povestea stâncii. O ştia şi a spus-o cu mândrie şi sfătoşenie. Mihai I a fost ultimul rege al românilor şi cu el încheiem această micro-istorie. Lumini şi umbre, bucurie şi suferinţă. Dar parcă prea multă suferinţă în istoria noastră. Cu regi sau fără regi.

Prof. Daniel DIEACONU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 518, săptămâna 9 – 15 decembrie 2021.