Regimul fanariot (1711-1821) este o perioadă considerată a fi una dintre cele mai instabile din punct de vedere politic din întreaga istorie a românilor, cu războaie ale imperiilor vecine desfăşurate pe teritoriul românesc, cu refugieri, emigrări şi fiscalitate excesivă. Începută încă de pe vremea lui Radu Mihnea şi Alexandru Iliaş, grecizarea dregătoriilor cunoaşte perioada sa de apogeu, domnitorii fanarioţi realizând şi închinarea mai multor mănăstiri bogate ale Moldovei către lăcaşuri de cult monastice din Grecia, Antiohia, Palestina sau Egipt, aşa cum este cazul Mănăstirii Buhalniţa, de pe cursul mijlociu al Bistriţei nemţene, ceea ce a dus la imixtiunea autorităţilor laice în problemele mănăstirii şi la o exploatare nemiloasă a locuitorilor de pe moşiile ei. Dacă în ţările româneşti extracarpatice românii aveau de suferit în principal de pe urma războaielor dintre marile imperii din răsărit, peste munţi, în Transilvania, existenţa naţională a românilor era ameninţată de catolicizări şi maghiarizări forţate şi mulţi dintre „ungureni”, cum au fost ei numiţi, au trecut în Moldova, unde domnitorii i-au primit pentru a obţine noi plătitori de biruri, în regiuni cu populaţie rară. S-au fondat astfel numeroase sate, atât în zona de şes, cât mai ales în microdepresiunile din munţii Neamţului. Emigrările de peste munţi au fost sprijinite de haiducii zonei, care îi călăuzeau pe transilvăneni spre Moldova. În ţinutul Neamţului erau vestiți haiducul Vasile cel Mare (amintit în scrierile lui Vasile Alecsandri și Mihail Sadoveanu) și Ştefan Bujor – figuri emblematice ale haiduciei în spaţiul românesc, reprezentanţi ai justiţiarilor sociali, ai luptei împotriva unui regim în mare parte străin, corupt şi exploatator.

Perioada aceasta este considerată una dintre cele mai dificile din istoria românilor, cu o administraţie străină, venală, coruptă şi exploatatoare. Războaiele ruso-austro-turce au adus românilor lungi perioade de bejenii, cu rechiziţii, furturi, violenţe, siluiri şi morţi, iar armatele străine zăboveau îndelung pe teritoriul ţărilor române. Ţinutul Neamţ avea mănăstiri închinate care au făcut ca în aceste vremuri traiul ţăranilor să fie foarte greu pe moșiile deținute de acestea. Domniile trecătoare şi imixtiunile străine în treburile ţării erau greu de suportat și aveau consecințe cu impact social și economic.

Ţinutul Neamţului devine unul tot mai important în economia Moldovei datorită bogăţiei de lemn a masivului păduros al Bistriţei şi a transportului lesnicios pe apa Bistriţei cu plutele, renumite fiind catargele care ajungeau până la Istanbul. Noile relaţii capitaliste îşi fac simţită prezenţa chiar în ciuda administraţiei fanariote.

Primul domn fanariot: Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat era fiu de mare dragoman şi înlocuia pe Dimitrie Cantemir ce-a scăpat peste Prut după înfrângerea de la Stănileşti. Ion Neculce relata despre fapte petrecute în timpul domniei primului fanariot: „Nicolae Vodă Mavrocordat a primit firman de la sultan să scoată din țară pe toți leșii și svezii, care făceau mult rău locuitorilor. Îndată au chemat pe Antiohie Jora vel logofăt și pe Ion Balșe vel ban și pe Gheorghie vel paharnic și pe Iamandi vel jitnicer și li-au dat poroncă să gătează, să margă cu ahii și cu oastea ce vine de la Tighinea, să scoată pe oștenii ci erna în țară, orânduindu-li să ia și den siimenii de curte o samăși den siimenii hătmănești și agești și den catani, că avea Nicolae vodă un stiag atuncea, tot voinici sârbi și de la curte; și den călărași s-au orânduitu să dea și boiarii și mănăstirile câte o samă de oameni. După ci au dat poruncă acelor boiari și au orânduitu slujitorii și ciilalți oameni ca să meargă împreună cu boiarii, au scris cărți la mazili și la pârcălabii de pe ținuturile aceli care erau leși și pe ernatie mai câte puțintei; la Câmpul Lungu, la Bălțătești, la Târgul Neamțului, la Piatră și pe aiurea, cum au viniit poroncă să-i scoată pe leși den țară și să caute să-i scoată de pe la acele locuri pe undi era; și măcară că în birultăuri scriia bâtându-i. Nicolae Vodă având inemă creștinească tari poronci trimitea uime să nu-i jecuiască sau alt supăr să li facă, ce numai să-i scoată den țară afară”.

În 1716 a izbucnit un nou război turco-austriac. Cu această ocazie soldaţii austrieci au pătruns în Moldova și au cucerit o mare parte din regiunea de la vest de Siret. Țăranii asupriți și exploatați de boieri și mănăstiri, precum și unii din mazili, supuși la grele impozite de domnul Mihail Racoviță, au trecut de partea lor. În părțile rămase sub stăpânirea lui Mihail Racoviță, „tot podghiazuri cu cătune, cu moldoveni amestecați ajunge de prada pre la Fălcii și pre Bârlad”. Ca să-i înfrângă, domnitorul a recurs la ajutorul tătarilor, iar ultima rezistenţă a cetei lui Ernau Ferencz a fost la Cetăţuia. După înfrângerea acesteia, Mihail Racoviță, neavând cu ce plăti pe tătarii care i-au dat ajutorul, le-a dat voie să prade și să robească în regiunea din dreapta Siretului. Ceambururile tătărăști s-au răspândit ca niște haite de lupi asupra ținutului Neamț. „Și pân-în Hangu și pân-în Ceahlău au agiuns, de au prădat și au robit și s-au întors plini de robi în Bugeag”.

 Poveşti cu tătari la Ceahlău

Constantin Matasă a aflat despre aceste întâmplări de la bunicii săi şi de la alţi bătrâni din satul Răpciuni: „Despre trecerea tătarilor prin această parte de loc se mai păstrează amintirea în popor. Aşa spun oamenii mai bătrâni, că venind tătarii au ars palatul şi biserica adunând din sat câlţi de cânepă, cu care au dat foc lemnelor puse anume în încăperi”.

Tot preotul Matasă spunea: „Alţii povestesc cum oblicindu-se odată că iarăşi intră tătarii în munte, un bătrân pe nume Lazăr, cu cei şapte feciori ai săi, moldoveni din Basarabia aşezaţi aici, nu i-au lăsat pe oameni să fugă, ci cunoscându-le felul de a lupta al tătarilor, că de pe cai nu se dădeau jos, i-au învăţat pe săteni cum să le aţină calea şi să-i lovească. I-au aşteptat şi izbit moldovenii într-un loc în fundu’ Hangului, tocmai pe unde trecea drumul cel vechi, pe Dealul Doamnei. Moldovenii, după planul lui moş Lazăr, au zăgăzuit drumul dinspre munte cu brazi bătrâni, înţinându-i numai atât cât să nu se răstoarne singuri. Când a intrat hoarda în pădure şi au dat de închisoarea făcută de-a curmezişul drumului, la semnalul buciumelor s-au năruit un rând de brazi, care căzând de amândouă părţile, unii peste alţii, i-au prins pe păgâni într-o capcană de n-a scăpat decât unul, pe care un puşcaş l-a ucis tocmai sus, la Călugăreni”.

Constantin Matasă povestea cu mândrie aceată întâmplare, căci Lăzărenii au fost printre strămoşii săi. Tot de atunci s-a păstrat şi o întâmplare anecdotică: “Cică în timpul năvălirii tătare localnicii s-au vestit unii pe alţii prin focuri aprinse pe culmi sau prin sunet de bucium sau de clopot, şi şi-au strâns bruma de avere fiecare şi a luat calea codrului. O nevastă tânără preocupată de a strânge cât mai multe de prin casă este surprinsă de un nogai care văzând-o frumoasă o cetluieşte cu arcanul. Acesta o luă, plăcându-i, ca roabă. Pe culme sătenii îngroziţi află trista veste. Unul strigă şi către soţul femeii aflat cu ei:

– Ioane, un tătar ţi-a luat femeia!

Acesta, după o clipă de gândire răspunse:

– Săracul de el!”

Tot în aceste vremuri, se spune că au prădat tătarii şi în satul Leţeşti, de la poale de Ceahlău şi lângă apa Bistriţei. La o familie numită Creţu era cumătrie, când a apărut urdia. De abia au putut fugi petrecăreţii spre codru. Baba Creţoaie nu apucă decât să se ascundă în păpuşoi. Tătarii au intrat în casă şi au aflat masa plină: rachiu de prune, carne şi o covată de plăcinte. S-au apucat de mâncat şi de băut. Baba, văzând că veselia e în toi, s-a apropiat tiptil şi a înhăţat o desagă a unui tătar lăsată pe prispă. Se spune că de atunci se trage bogăţia Creţenilor, căci desagii erau plini cu aur.

Imigrările de peste munţi

Imigrarea românilor ardeleni în Principate a dus la o adevărată dislocare de mase în întreg secolul al XVIII-lea și cu deosebire în timpul Mariei Tereza. Sate întregi părăseau Ardealul și se așezau în Moldova, împreună cu preotul și ceilalți fruntași. Mulți fugeau din cauza recrutărilor forțate, alții din pricina boierescului prea apăsător la care erau supuși. În cele mai multe cazuri însă, românii ardeleni fugeau și din pricina persecuțiilor religioase şi amintim aici de răscoalele lui Sofronie de la Cioara, Visarion Serai și Horea, Cloşca şi Crişan. S-au născut satele din munţi cu un interesant meleu demografic: autohtonii moldoveni s-au amestecat cu bucovinenii (corduneni, vicovani, dorneni) şi cu ardelenii (ungureni, sălăgeni, almăşani, gheorghieni, ciucani, poienari, ţuţuieni), numele lor fiind păstrate până astăzi.

Prof. dr. Daniel DIEACONU