Despre Constantin Turcu şi „Monumente ale naturii și monumente istorice în județul Neamț”

Despre Constantin Turcu am mai scris, am publicat mici fragmente din  opera sa, s-a întocmit o lucrare dedicată vieţii şi operei sale în 2015. Am considerat efortul nostru necesar şi îndreptăţit. Alăturăm câteva date biografice şi un fragment dintr-o scriere veche a domniei sale din 1939.

Constantin Turcu s-a născut dintr-o familie de munteni din Izvorul Alb de pe valea Bistriţei nemţene, unde astăzi se întind apele lacului. A urmat cursuri primare la Grinţieş şi gimnaziale la Hangu, unde directorul Galinescu, văzându-l vioi şi isteţ şi lipsit de mijloace materiale, l-a luat ca ajutor la lucrările de secretariat ale şcolii, scutindu-l de cheltuielile necesare învăţării. S-a înscris apoi la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ şi aici, directorul V.A. Trifu l-a luat la ţinerea contabilităţii comitetului şcolar, cu scutire de taxa şcolară, plus o mică remuneraţie bănească. După absolvire, Constantin Turcu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, fiind remarcatul profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Terminând studiile universitare, a revenit în Piatra Neamţ, intrând în învăţământ. Pasiunea pe care a căpătat-o pentru studiile istorice l-a determinat să se prezinte la un concurs de „arhivist”, care s-a ţinut pe ţară, reuşind primul şi ca urmare a fost numit subdirector la Arhivele Statului din Iaşi. De o constituţie fizică delicată, se mirau ceilalţi cum de putea dispune de atâta putere de muncă. Dacă era întrebat care era motivul pentru care nu se odihnea, el răspundea: „Nu pot. Eu cât cânt, atâta sânt”.

În ultima lui scrisoare trimisă lui Dimitrie L. Stăhiescu, scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjeşte rău de câteva luni. Am slăbit cam 8 kilograme. Deci am scăzut la 50 kg. Nu ştiu ce va mai fi cu mine. Sfârşitul? Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea activitatea mea. La 16-17 mai, am fost la Piatra şi am ţinut o comunicare despre «Toponimia latină din judeţul Neamţ». Îţi trimit… ilustrata de acolo.” Pe verso-ul ilustratei scria: „16-17 mai, simpozion Petrodava, 2000 ani”, apoi „Salutări din urbea tinereţii noastre temerare”. La 30 noiembrie 1980 a murit la Iaşi.

Iată fragmentul cu respectarea scrisului vechi:

„Minunata așezare și alcătuire a pământului care este ținutul Neamț – pe coastele munților al căror stăpân și domn îi Ceahlăul și pe văile apelor ce vin cristaline de se aruncă în valurile Bistriței cea limpede și repede – a fost, desigur, recunoscută în bogăție, în fertilitate și în frumușețe, încă din cele mai vechi timpuri, fiind căutată, râvnită și apărată de cei mai îndepărtați strămoși ai acestor binecuvântate locuri. Numai așa se explică de ce se găsesc, în pământul acestui fericit județ, urme de vieață omenească de acum patru-cinci mii de ani, urme pe care, în zilele noastre, le dezgroapă cu pricepere profesorul Radu Vulpe și cu pioasă hărnicie părintele C. Matasă din Piatra și le așează într’un frumos și interesant muzeu regional de arheologie, despre care s’a dus vestea și peste ocean, în America. Numai așa ne lămurim de ce s’au țesut legende în legătură cu vieața și întâmplările vitejilor Daci – tocmai pe vârful Ceahlăului; de ce întemeierea Moldovei a găsit aici, pe valea Bistriței și în munții Neamțului, o vieață veche și organizată – după cum înțelegem dintr’un document de la Alexandru cel Bun, din anul 1428, prin care Domnul miluește mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici și sate – dintre care vreo 30 numai din ținutul Neamțului; și aceasta, nu mult după o jumătate de veac dela întemeierea Moldovei! (…) Dar nu numai în timpurile vechi, ci și în vremurile mai nouă au fost cercetate și prețuite frumusețile județului Neamț! Iată-l pe Dimitrie Cantemir – domnul și prințul culturii moldovene – scriind la începutul veacului XVIII, renumita Descriere a Moldovei și dând în paginile ei o atenție deosebită ținutului străjuit până la adânci depărtări de uriașul Ceahlău.

Iată-l pe scriitorul Gheorghe Asachi, fabricând hârtie în târgul Pietrii, în cea dintâi fabrică moldovenească, adunând legendele Pionului – cum i-a zis el Ceahlăului, după vechiul nume din documente și scriind, în 1844, Itinerarul – o călăuză amănunțită pentru escursioniștii dornici de frumusețile falnicului munte, care a ocrotit odinioară, cum spune legenda, pe Dochia – fiica regelui Decebal – cunoscută azi sub înfățișarea stâncei uriașă cu același nume. Tot în acest timp, poetul Vasile Alecsandri, scrie neperitoare impresii dintr’ O călătorie în munți, pe valea Bistriței, în tovărășia scriitorului Alecu Russu, judecător la tribunalul Piatra, care bucuros și-a părăsit cariera pentru cărarea munților, de dragul cântecelor populare și a legendelor despre Piatra Teiului și Piatra Corbului (…).

În sfârșit nu-i putem trece cu vederea pe Nicu Gane, care a scris cu înfiorare o călătorie cu pluta dela Dorna la Piatra, culminând la trecerea prin înspăimântătoarele Toance; pe Ion Creangă – meșterul povestirii românești, care și-a descris copilăria sburdalnică petrecută pe meleagurile Humuleștilor, a Broștenilor și a Folticenilor, scriere tipărită de curând, în haină de sărbătoare, de editura Fundațiilor Regale, prin migăloasa grijă a cărturarului G.T. Kirileanu; nu putem să-l uităm pe Alexandru Vlahuță, cu România Pitorească și mai ales pe cuconul Calistrat Hogaș, acest Bucura Dumbravă al munților Neamțului, care a rătăcit călare și pe jos, colindând mănăstirile și drumurile de munte…

Ne oprim aici pentru a nu pomeni decât pe scriitorii mai vechi. Ce i-a îndemnat pe toți aceștia să preamărească ținutul Neamțului în așa măsură și să facă din zările lui un nesfârșit izvor de literatură, sunt deopotrivă monumentele lui istorice și monumentele naturii, cum și vieța însăși a oamenilor, deosebiți de alte meleaguri – cu obiceiurile lor străvechi, cu jocurile lor neîntrecute, cu portul lor strălucit prin valuarea artistică și cu cântecele lor de veselie și de jale, cu doinele, cu poezia lor unică – dacă socotim că aici e patria Mioriții, care, după cum ne mărturisește undeva poetul Vasile Alecsandri, a fost culeasă pe Ceahlău de la baciul Udrea. Și dovada o avem din varianta publicată de către profesorul ieșan Mihai Costăchescu: 

– Băluță, Băluță.

Albă la pieliță,

Neagră la cosiță,

Neagră la străiță,

Ce-mi sui pe Bistriță, 

Colea’n calea ta

Na-i văzut badea?

– Ba, l-oi fi văzut,

Nu l-am cunoscut!… 

Chiar traiul acestor vijelioși locuitori din Valea Bistriței este interesant prin originalitatea ce a căpătat-o, datorită mediului geografic deosebit. Omul pe măsura locurilor… Sus, deasupra tuturor frumuseților și priveliștilor, stă răsărit din genunile pământului, Ceahlăul, ca un uriaș, ca un stăpân atotputernic, înaintea căruia i se închină – valuri, valuri, munți și dealuri, poeni și câmpii… Ape limpezi îi spală picioarele și covor nesfârșit de pădure verde i se așterne ca unui împărat, ca unui sfânt! Da, Ceahlăul este un munte sfânt. Lui i s’au închinat Dacii strămoși, sacrificându-i pe altarele de piatră, jerfă, minunată floare a reginii. Sub paza lui s’au adunat sihăsrii și schituri de călugări și maici, ascultând toaca de pe vârfuri, ca să înceapă slujba zilei ori a vicerniei. El stă și azi altar, călăuză și stăpân, căci adună și trimite în cele patru unghiuri ale țării, nori și ploaie. Către el se mai îndreaptă și azi gândul și privirile unor suflete pătrunse de tăria lui de peste milenii, la fiecare răsărit și spus de soare, după ce o vieață de om l-au adorat și l-au urcat de peste 30 de ori, numai pentru încercarea sentimentului adânc de înălțare, de apropiere de Dumnezeu! (…)

Județul Neamț e numai drumuri și pitoresc, ori unde te-i îndrepta! Dar, un astfel de ținut, cu atâtea locuri și ținuturi frumoase, nu se putea să nu aibă, în trecutul său, și tot atâtea momente strălucite, depănate pe ghemul istoriei. Să ne amintim măcar de atâtea fapte petrecute în cea mai veche fortăreață a Moldovei, Cetatea Neamțului, ridicată strajă acolo unde se apropie cele trei drumuri mari ale țării – cel depe Siret, depe Bistrița și cel depe Moldova. Sus, deasupra Codrenilor, pe vârful unui deal înalt și plin de tihărăi, se află mândra Cetate a Neamțului, înnegrită de pustiu, acoperită cu fulgere, locuită vara de vitele fugărite de streche și stăpânită de ceucele și vindireii care au găsit-o bună de făcut cuiburi întrânsa. Și azi, ca pe vremea povestitorului Ion Creangă, Cetatea Neamțului trăiește în vitregia soartei, înfruntând asprimea vremurilor și nepăsarea oamenilor și păstrând sub dărămiturile ei tainele sfinte ale trecutului de mucenicie istorică.(…) Dar, a vorbi despre faptele istorice de seamă petrecute în județul Neamț, ar fi a face întâiu toată istoria lui Ștefan cel Mare. Căci, spune legenda, ce faptă eroică nu s’a făcut în Neamț, ca să nu fie legată de amintirea acestui slăvit Voievod!

Mai înseamnă apoi a vorbi despre un neam de oameni care au strălucit în oastea moldovenească și care au fost cunoscuți sub numele de plăeși, arcași, vânători și mărgineni. Și ar fi prin aceasta să depășim limita subiectului propus, prin evocarea altui soiu de monumente, pe care le-aș numi de energie națională”. 

Prof. dr. Daniel DIEACONU