Ioan Ovidiu Sabău este un fotbalist de seamă al generaţiei numite de aur a românilor şi a fost o plăcere pentru mulţi să-l vadă jucând la Dinamo, Rapid sau la naţională. A devenit cunoscut după ce Mircea Lucescu l-a adus la Dinamo, în 1988, imediat făcând pasul şi spre naţionala condusă de Jenei şi rolul său în calificarea pentru Coppa del Mondo nu a fost de neglijat. Şi în acea perioadă era greu să alegi mijlocul naţionalei. Ce aţi fi ales când îi aveai la dispoziţie pe Hagi, Rotariu, Ilie Dumitrescu, Lupu, Lupescu, Mateuţ, Sabău, Timofte sau chiar Adrian Popescu, Gică Popescu şi Balint?!
Când toată lumea îl idolatriza pe Hagi, aveam un alt model la 13 ani – Sabău – pe care l-am văzut prima dată la un meci al lui Dinamo la Timişoara, dar din mijlocul unei mulţimi viola. Când a ajuns la Rapid, am intrat în Liga Suporterilor Rapidişti (stăteam în Crângaşi) şi mergeam la meciuri pentru Sabău. O repriză stăteam la o tribună (partea unde juca el mijlocaş dreapta), apoi mă mutam la cealaltă. Acum mă bucur pentru el ca antrenor şi totodată pentru „U” pentru care ziceam de multe ori cu obidă: „Haide U/Şi de mere şi de nu!”. Cea mai frumoasă lozincă de suporter!
Tehnic, un adevărat metronom între careuri şi deseori la finalizare, Sabău a avut un rol important la Dinamo ce ajungea în semifinale Cupei Cupelor sau la o naţională ce se califica la un campionat mondial după o pauză de 20 de ani (în meciul decisiv cu Danemarca a dat un gol şi a contribuit la celelalte două). La Coppa del Mondo pasa lui Lăcătuş care îi mai dădea o boabă lui Dasaev. Şi apoi încă una, căci nu degeaba se intona: „Hai acuş, acuş, acuş/Vă dă două Lăcătuş!”.
Un Dinamo ce putea fi o mare echipă se destrăma şi Sabău mergea la o mare echipă olandeză: Feyenoord, dar într-o perioadă de dominaţie cvasi-totală a PSV-ului unde strălucea românul Gică Popescu. 39 de meciuri şi 11 goluri în doi ani, dar părăsea echipa pentru „Brescia romena” a lui Mircea Lucescu, alături de Hagi şi Răducioiu. Toţi trei au fost între artizanii calificării României la World Cup 1994. Ne amintim cu tristeţe însă eşecul României din calificările pentru Europeanul din 1992, când jucam în decisiv cu Bulgaria la Sofia şi era necesară victoria. Hagi rata un penalty, bulgarii dădeau gol, iar Sabău dădea un gol nevalidat, un ofsaid pasiv la Răducioiu. Ţopescu zicea atunci că a fost o minune de gol, cu „dribling fin şi simplu de Pele”. Egala Adrian Popescu, dar rămâneam acasă, mergea Scoţia. Erou între eroii de la Cardiff, Sabău se accidenta şi pierdea mondialul. Selymes, dar nu numai el, aveau să spună după vara americană că, dacă era şi Sabău, prindeam semifinalele.
Revenea pentru calificările pentru „europene” 1996, om de bază, dar o nouă acidentare îl făcea să vadă meciurile la televizor. Juca pentru Brescia din nou şi pentru Reggiana, alături de Lucescu şi apoi la Rapid, tot pentru el. Avea să se întâlnească în 2009 cu Lucescu ca adversar cu Politehnica Timişoara şi elevul îşi învingea profesorul şi elimina Şahtior Doneţk. Dar antrenorul Sabău nu era foarte diferit de jucătorul Sabău. Un tip echilibrat, corect, care nu putea păcăli fotbalul, care se umpluse de păcălici şi păcălitori, un adevărat „Păcălishow”, după formatul propus parcă de Divertis. Să fie oare echipa clujeană şi diriguitorii ei cu atâta înţelepciune încât să poată Sabău, un antrenor tobă de fotbal, cu principii sportive şi morale bine definite, să îşi ducă la bun sfârşit proiectele?! (D. DIEACONU)
