“Un rege în pantaloni scurți” era un titlu care apărea în marile reviste ale timpului şi care descria o situaţie politică instabilă în România, după moartea regelui Ferdinand și mai ales după moartea lui Ionel Brătianu: un rege minor se găsea în fruntea unei ţări aflate în derivă. Mihai I a devenit rege în 1927, copil fiind, tutelat de o regenţă. Această întronare s-a făcut în 1927, regele Ferdinand I a murit şi principele Carol a renunțat la dreptul la tron în 1926 şi a plecat la Paris cu Elena Lupescu. Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie? Cine au fost consideraţi vinovaţi?!

Un principe cu multe „pasiuni” şi mai puţine „datorii”

Principele Carol a fost încă din adolescenţă stăpânit de patimi şi a rămas în marea istorie a lumii ca singurul moştenitor de coroană care a renunţat la dreptul său ereditar de trei ori. De notorietate a devenit căsătoria sa cu Zizi Lambrino, petrecută în teritoriul inamic şi cu părăsirea postului de comandă de la regimentul său de la Târgu-Neamţ. S-a născut chiar un copil, dar familia sa a insistat să nu fie recunoscută căsătoria şi a încercat să-l îndepărteze pe Carol de iubita sa. Și pentru a o uita pe Zizi, Carol a fost trimis într-o croazieră în jurul lumii, unde i-au fost organizate concerte, baluri, jocuri de cărţi şi petreceri şi un roi de fete drăguţe şi nerăbdătoare să fie prezentate tânărului prinţ.

La sfârşitul croazierei, ajunge în Elveţia unde o întâlneşte pe Elena, fiica regelui Greciei, aflată aici prin grija reginei Maria. Se îndrăgosteşte şi într-un timp scurt o cere în căsătorie. Din Elveţia, Carol îi scrie tatălui său: „Tată dragă, ar trebui să fii cam mirat când ai auzit ştirea că m-am sau mai bine zis ne-am hotărât să ne logodim. Să ştii că acela dintre toţi care a fost mirat am fost eu. Drept să-ţi spun, aş fi dorit la început să mai aştept niţel, dar văzând că ar fi greutăţi cu căsătoria şi pe urmă ideea de a trăi singur m-au împins şi m-am hotărât mai repede. Acum se înţelege, ceea ce mă interesează mai mult este când se poate face căsătoria”. Elena, fiica regelui Greciei, mărturisea: „Mă simţeam atrasă de el şi, în timp, eram sigură că m-aş fi putut îndrăgosti de el”.

Căsătoria civilă are loc la Atena la 10 martie 1921, iar nunta lui Carol şi a Elenei a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Atena. Tinerii s-au întors în ţară şi au locuit într-o mică aripă a palatului de la Cotroceni, apoi s-au mutat la Sinaia, în vechiul Foişor, locul ideal pentru tinerii căsătoriţi. Acea vară a fost cea mai frumoasă perioadă din mariajul lor, dovadă fiind atât afirmaţiile prinţesei, cât şi ale prinţului. Elena îşi amintea că „aveam multe gusturi comune pe atunci şi viaţa era tare plăcută”.

Mihai, moştenitorul Coroanei. Principele Carol la a treia renunţare la moştenirea regală

La 25 octombrie 1921 s-a născut Mihai, la ora 19,30, după o naştere complicată, chiar viaţa mamei fiind ameninţată. La 22 ianuarie 1922 a fost botezat în credinţa ortodoxă. Vestea naşterii micului principe a încântat toată familia regală, iar regele Ferdinand anunţă poporul: „Astăzi Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar. A.S.R. Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere unui principe care a primit numele de Mihai. Sunt încredinţat că întreg poporul român, care atât în clipele de bucurie ca şi în cele de grea cumpănă a fost necontenit sprijinul Tronului şi al Dinastiei, va sărbători cu însufleţire fericitul eveniment împreună cu Mine şi Familia Mea”.

Copilul, aşa cum anunţase regele, a fost numit Mihai după domnitorul Mihai Viteazul şi a fost botezat la Bucureşti în rit ortodox, după cum cerea Constituţia. Ceremonia religioasă a fost oficiată în Sala Mare a Tronului de la Palatul Regal. Naşterea principelui Mihai rezolva astfel problema succesiunii la tron. Copilul a crescut bine. Prinţesa caracteriza astfel evoluţia fiului ei: „Mihai este un copil voinic şi inteligent. A început să vorbească mai târziu, dar era foarte rapid la alte activităţi, astfel că la 3 ani ştia să folosească un aparat de fotografiat, la 4 călărea un ponei, iar la 6 ani conducea o maşinuţă. La acea vârstă devenise deja român get-beget, căci învăţase limba la fel de bine ca şi engleza”.

La scurt timp după botez, principesa Elena împreună cu Carol şi fiul lor au plecat în Atena, datorită stării de sănătate a tatălui său şi au rămas acolo câteva luni. S-a întors doar Carol, deoarece trebuia să asiste la logodna oficială dintre Mignon, sora sa, şi regele Alexandru I al Iugoslaviei. S-a prelungit destul de mult absenţa principesei Elena din România, aspect care nu-i avantaja mariajul cu prinţul moştenitor, ce începea să se destrame încetul cu încetul, rezultatul fiind unul previzibil, căci Carol nu a încetat să o înşele pe Elena şi s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Şi dragostea sa pentru ea a ţinut până la moartea lui în 1953. Carol a întâlnit-o pe Elena Lupescu într-o seară de martie 1925 la proiecţia unui film. A fost momentul în care a cunoscut femeia „care l-a îngenuncheat pe vecie”, după cum se exprima Constantin Argetoianu.

Relaţia dintre cei doi amanţi devine din ce în ce mai solidă, Elena Lupescu reuşind să obţină de la prinţ o casă în apropierea palatului, loc unde acesta îşi petrecea majoritatea nopţilor şi o bună parte din zile. Carol nu a făcut niciun efort să ţină secretă relaţia cu Elena Lupescu. Pentru a-l îndepărta de aceasta, principesa Elena a mers în vara anului 1925 la Sinaia şi au locuit la Foişor, vilă pe care cei doi au folosit-o şi după luna de miere, dar Elena Lupescu, la scurt timp şi-a făcut apariţia în staţiune. Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol şi a priceput curând că sub faţada virilităţii sale princiare Carol era cumplit de vulnerabil: un băiat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, reconfortat, alintat şi copleşit cu afecţiune.

Ultima apariţie a lui Carol şi a principesei Elena a fost pe 7 noiembrie 1925 la o expoziţie florală în Bucureşti, unde nu au lăsat impresia unui cuplu în prag de destrămare. Pentru a evita o posibilă despărţire, regina consideră drept salvare o vacanţă, idee care coincide cu moartea reginei Angliei, Alexandra. La aflarea veştii, familia regală îl desemnează pe Carol, ca reprezentant al regelui la funeralii. Carol, spun unii istorici, a plecat cu intenţia de a se întoarce în ţară (promite că se va întoarce până la Crăciun), în schimb amanta sa avea alte planuri: de a se întâlni în Paris şi de a rămâne acolo.

„Un rege în pantaloni scurţi” şi „racul, broasca şi o ştiucă”!

Consiliul de Coroană, convocat la Sinaia, la Castelul Peleş, aprobă, cu majoritate de voturi, renunţarea principelui Carol la toate drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de moştenitor al Coroanei României şi proclamarea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor al Tronului României.

La scurt timp, regele Ferdinand a încheiat socotelile cu această lume, la 20 iulie 1927, la Pelişor, pe când moştenitorul tronului avea mai puţin de 6 ani. A murit supărat şi supărarea sa era legată de fiul său cel mai mare care nu i-a fost la căpătâi. După moartea regelui Ferdinand, prinţul Mihai este declarat de către Parlament rege al României. În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului în cadrul căreia cei trei regenţi au depus jurământul: „Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

Moartea regelui Ferdinand punea ţara într-o situaţie foarte grea: un rege minor şi o regenţă formată din trei persoane nepregătite politic: patriarhul Miron Cristea, preşedintele Curţii de Casaţie şi principele Nicolae, frate mezin al lui Carol sau, după cum remarca lumea: un adolescent şi doi moşnegi.

Micul principe, la aflarea veştii că va deveni rege, întreba speriat dacă va mai avea voie să se joace. Se simţea intimidat de bătrânii generali, de oamenii politici cu bărbi şi mustăţi mari, care îl salutau ceremonios. Prima sa domnie a fost într-o perioadă grea pentru România, de instabilitate politică, scandaluri de corupţie, criză economică şi guverne slabe. Regenţa era caracterizată de Nichifor Crainic ca „racul, broasca şi o ştiucă” şi, într-adevăr, nu a putut gestiona situaţia. Carlismul creştea în intensitate şi micul rege afla că s-ar putea întoarce tatăl său de care nu-şi amintea şi despre care ştia că s-a purtat urât cu mama lui pe care o iubea. „Restauraţia” a fost un act politic ce părea inevitabil, iar micul rege îşi pierdea tronul şi mama. Căpăta un tată şi un titlu simbolic, „mare voievod”. Micul prinţ, care fusese până atunci un copil serios, devenea un copil trist, iar istoria nu a fost îngăduitoare nici cu tânărul Mihai, cel care a fost ultimul rege al românilor…

Prof. dr. Daniel DIEACONU