Titus Ozon a fost unul dintre marii artiști ai balonului, sclipitor, imprevizibil, iubit de tribune. Povestea lui este una de film şi lumea nu l-a uitat, în cartierul său, în Obor, un parc îi poartă astăzi numele și are statuia lui.
S-a născut la Obor, în 1927, și a crescut într-o lume dură, cu lipsuri.
Pe la 10 ani, antrenorul Ștefan Cârjan a descoperit că băiatul acela avea ceva rar: iubea mingea şi ea îl iubea.
A ajuns la Unirea Tricolor şi apoi la nou-născuta Dinamo, dar nu iubea disciplina şi ordinea. Şi a fost mutat disciplinar la Brașov, dar când a revenit a fost golgheter de două ori la rând în 1952 şi 1953.
După 1948, a jucat într-o selecționată a Diviziei A (o nouă naţională după război) într-un turneu în URSS. A jucat pe stadionul Lujniki şi a pierdut cu 1-3 contra ȚSKA și s-a făcut 1-1 cu Dinamo Moscova, cel poreclit „Nas” a marcat ambele goluri ale românilor.
Au ajuns la București şi georgienii de la Dinamo Tbilisi şi se cerea respect față de „frații mai mari”. Dar românii au câștigat cu 2-1, iar Titus Ozon s-a distrat pe teren cu Gogoberidze, mare jucător georgian: i-a strecurat mingea printre picioare, nu o dată, ci de două ori. Generalii au considerat că este bătaie de joc la adresa „fraților mai mari”, iar Ozon a fost tratat ca un „dușman al poporului”. S-a cerut chiar excluderea lui din sport. A scăpat cu o amendă până la urmă. Dar nu mai vroia Dinamo. A vrut să plece la Progresul, dar s-a trezit cu dosarul pe masă: venea de la Unirea Tricolor, cu simpatizanți legionari, râsese de atleți sovietici şi l-au trimis în Deltă, la tăiat stuf, ca să nu mai poată depune memoriu la federație în termenul legal. L-a ținut un securist într-o cabană ca să treacă termenul limită. Dar a fugit pe geam, căci ușa era ferecată. Dimineața a ieșit direct în fața comisiei. Dinamo nu avea cum să-l ierte pentru asta. Dar oamenii îl iubeau tocmai pentru astfel de gesturi. Era genul de rebel pe care lumea nu-l putea confunda cu nimeni.
A jucat în filmul „Și Ilie face sport”, apărut în 1955, în regia lui Andrei Călărășu. A urcat și pe scena Teatrului „Constantin Tănase”, în 1957, ținând afișul într-o revistă satirică a vremii. Era mereu pus pe şotii. După un Progresul-Locomotiva Timișoara, jucat pe stadionul „23 August”, a marcat spre final şi de bucurie un suporter progresist, încălzit de înainte de meci, i-a pus în brațe o găină. Ozon a dus pasărea până în vestiar, colegii i-au adus-o chiar la dușuri, iar găina, speriată, a găsit o fereastră deschisă și a zburat spre libertate. Altădată, după o ieșire la bere la o cârciumă de lângă arenă, a plecat cu puțin înaintea celorlalți. Când au vrut să se îmbrace, toți au descoperit că aveau nasturii tăiați și puși frumos în buzunare.
Securitatea nu-l scăpa din ochi şi în vara lui 1958, aflat în turneu în Albania, a achiziţionat 3.000, crezând că e o mare afacere. Dar a fost prins şi exclus din viaţa sportivă şi a trăit din mila fanilor și era disperat. Un prieten i-a spus că singurul om care îl mai putea scăpa era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ozon a aflat că liderul comunist obișnuia să se plimbe cu familia pe Calea Victoriei şi i-a ieşit în cale şi s-a aruncat în genunchi. Dej i-a spus că dacă trece la Rapid va fi iertat. Ozon a acceptat şi a revenit în fotbal. A rămas pe gazon până în 1964, devenind idol şi în Giuleşti. Pentru naționala României a strâns 22 de selecții și 7 goluri.
A devenit apoi antrenor și a fost şi selecționerul Libiei, în vremea când Nicolae Ceaușescu și Muammar Gaddafi erau tovarăşi. S-a stins în noiembrie 1996, dar povestea sa este încă de mulţi ştiută. (D. DIEACONU)
