„Drumul înaintează cântând din fluier stins

Învinsul Crai al stăpânirii noastre

În urma lor cresc codri mari de plâns

Și hohotesc nemuritor dezastre” – Ana BLANDIANA

Bicentenarul nașterii lui Avrămuț din Vidra de Sus (plasa Câmpeni, județul Arieș) este un minunat prilej de profundă reflecție asupra unui mare patriot român. Craiul munților a văzut lumina zilei în 1824, era gânditor și scurt la vorbă, a devenit un om învățat „ieșit din opincă”. Deși viața lui a sfârșit într-un mod tragic, spiritul său a continuat să fie o sursă de inspirație pentru generațiile care au urmat. Cea mai tulburătoare perioadă din viața lui Avram Iancu a fost fără îndoială cea de după „primăvara popoarelor”, Revoluția de la 1848. Deși a fost un actor principal al evenimentului, finalul vieții lui a fost plin de singurătate și suferință. După revoluția pașoptistă, viața lui a fost un chin. Și, cum la necazuri românii cântă și beau, nici eroul nostru nu s-a abătut de la obiceiuri. Din ce a cântat Iancu? Din „trișcă”, căci așa îi ziceau ardeleanii fluierului păstoresc, fluierului de cireș purtat la brâu, în chimir.

„Aceasta-i petrecerea mea!”

Avram Iancu a iubit mult Zarandul. Și zicea el: „Câtă lume am umblat eu, țară mai bună, mai dulce, mai bogată, cu oameni mai primitori ca în țara Zarandului n-am văzut. Dacă voi muri, numai aici să mă îngropați” (Sursa – ”Avram Iancu. Crâmpere din viața și munca sa” – Ed. Paul Editions, 2024). Și Dumnezeu așa a rânduit, cum a dorit moțul din Munții Apuseni. A murit la Baia de Criș, în 29 august stil vechi și a fost îngropat la Țebea, sub gorunul lui Horea, în frunte cu doi protopopi și 37 de preoți și nenumărat popor de la țară. La acest loc sfânt al românilor au fost văzuți și astăzi candidații la președinția țării, veniți nu din patriotism, ci din dorința de a-și înfrumuseța portretul politic. N-au reușit, moții au legile lor, știu să cântărească un om.

A fost Avrămuț „stricat la minte”? Nicicum. A simulat nebunia pentru a scăpa de bătăile ungurile și ale nemților. După revoluție, a umblat pribeag, de la un prieten la altul, să-și aline durerile cântând din fluier. Avea două fluieri: unul lung, care-i slujea și de băț, acum în Muzeul Asociațiunii și altul scurt. Umbla prin păduri, sate și orașe în care a strălucit odată. Avram Iancu a trăit în mijlocul pădurilor mari, a oamenilor care trudeau din greu la tăierea și prelucrarea lemnului. Locuia într-un loc ferit, cu obiceiuri vechi, cu oameni dârji, îndârjiți de munca lor prea grea. Când ostenea de atâta treabă, scotea trișca și cânta, rătăcitor prin satele Apusenilor. Peste tot a fost însoțit de nelipsitul său fluier, cânta și înduioșa sufletele celor care îl ascultau. În realitate, el avea asupra sa mai multe fluiere, chiar confecționate de el. Povestea fluierelor sale ne este relatată de oameni de marcă, precum Silviu Dragomir sau Aron Densușianu. Ultimul relata în amintirile sale: fiind găzduit de o familie din Abrud, aflându-se toți la masă, deodată au auzit, pe sub sub fereastra lor deschisă, „Marșul lui Iancu”, cântat la fluier. Gazda casei i-a explicat că cel care a cântat este Iancu, care în toată seara trece pe aici și zicea din fluier. A doua zi, Densușianu l-a căutat pe cântăreț, dar nu l-a găsit. Era greu de găsit Iancu, nu avea nicio locuință, umbla hai hui.

Într-o seară, la un „concert”, gazda l-a prezentat pe „artistul cu fluierul”. Era cam așa: „un bărbat de statură potrivită, puțin aplecat, roșu la față, mustață lungă, blondă, părul puțin cărunt, în haine porumbii”. (Sursa – „Fluierul lui Avram Iancu – simbolul durerii și a speranței românilor” – autor Mircea Daroși). După ce a terminat de cântat, a arătat instrumentul și a zis: „Asta-e petrecerea mea!”.

Și Slavici l-a ascultat pe Avrămuț zicând din trișcă

În lucrarea „Lumea prin care am trecut”, Ioan Slavici mărturisește că l-a cunoscut pe Avram Iancu într-o călătorie pe care a făcut-o la Baia de Criș, unde l-a ascultat pe moț cântând la fluierul de care nu se despărțea niciodată. Cu care impresiona auditoriul din ce în ce mai numeros. O altă mărturisire, tot curioasă, aparține avocatului Gherasim Candrea, apărută în scris în revista „Transilvania” (1899). În aceste relatări, evocă casa brutarului Ion Stupică, poreclit Liebet din Baia de Criș. Aici, Craiul Munților stă rezemat de sobă și cântă „de plâng pietrele”, zice un martor. Cânta, bea un pahar de vin și plângea. Pentru copiii mici avea o dragostea deosebită și-i cuprindea cu gingășie la sânul său zicându-le: „Dragul meu, nu-ți părăsi neamul tău, că te bate Dumnezei!”. Sfatul său aduce a testament. Este? „Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o prispă. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei hemoragii. A murit pe 10 septembrie 1872 și a fost înmormântat în 13 orele p.m. în Țebea, sub uriașul gorun al lui Horea. Pe Avrămuț l-au condus pe ultimul drum cel puțin 10.000 de oameni. Muzica, a cântat un marș funebru, amicii lui și alți cărturari au purtat lângă carul mortuar facle aprinse iar clopotele s-au tras în întreg comitatul. La mormânt s-au rostit mai multe cuvântări”. Concluzia? A fost o înmormântare demnă de un erou național. „Moții” l-au cinstit cum se cuvine. Amintirea lui Horea l-a urmat și pe Iancu, toată viața. Epitaful: Avram Iancu, avocat. Prefect Leg. Rom. 1848 / 9 t. 1792.

Ce-a lăsat Avrămuț moștenire poporului său?

O suplică (scrisoare) adresată Măriei Sale Împăratului Rege Francisc Iosif I, întocmită la 27 martie 1867. Neexpediată împăratului niciodată. O suplică prin care cerea drepturi pentru moții lui. Treizeci de ani după moartea lui s-a găsit această suplică într-o sarică zdrențuroasă, ce o purta prin plimbările lui prin munți. Ce era surica? Un suman, țundră țărănească pe care a lăsat-o la preotul din Halmagiu, Alexandru Sterca Șuluțiu care i-a schimbat veștmintele înainte de a fi înmormântat. Era un amic din copilărie.

Și fluierul lui Iancu are o importanță națională, fiind dăruit mai întâi Societății Culturale „Astra” (1924), iar în 1929 a fost oferit Muzeului Național „Avram Iancu” din Alba-Iulia. Aici se află și alte obiecte ce au aparținut viteazului moț: sarica, chimirul, toiagul și pipa. Simbolul fluierului l-au luat de aici numeroși creatori de literatură: Ana Blandiana, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu. Cu fluierul cântat de „barzii” înșirați, a cântat moțul nostru „Marșul lui Avram Iancu”, pe care poporul l-a compus în 1848:

„Astăzi cu bucurie românilor veniți

Pe Iancul în câmpie cu toți să-l însoțiți

Spălați armele voastre cu grabă s-alergăm

Din locurile noastre pe barbari să-i alungăm”

Ioan Alexandru i-a făcut un adevărat portret în versuri: „Avram Iancu a trebuit să rătăcească prin păduri și munți pentru iubire de oameni și de dreptate dumnezeiască. Barba i-a crescut ca a muntenilor duși după mălai cu căluțul prin țară”. Vă mai amintiți când veneau și-n mahalaua Precista (Piatra Neamț) și își vindeau produsele: var, căușe, butoaie… și luau la schimb făină de porumb și grâu. Intrarea lor în mahala se făcea cu strigarea: „Hai la var!”. Și după ce oprea căruța, scoteau la vedere și celelalte produse. Toate din lemn.

Liber în munți trăiești libertatea

Muntele e mai aproape de cer, de Dumnezeu, de aceea e iubit mai mult de oameni. De aceea Ceahlăul e considerat „muntele sfânt al dacilor”. Când eram la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț urcam și coboram cu colegii Ceahlăul într-o singură zi. După aceea, timp de câteva zile, nu mai puteam merge din cauza febrei musculare. Alte vremuri!

Să revenim la regele munților, la cel mai curat patriot, la Avram Iancu. Dacă mergi pe Muntele Găina și te uiți în jos, peste brazii superbi și întrebi pe oricine ce sat se așterne sub ochii tăi, printre dealuri și văi, capeți un singur răspuns: aici s-a născut Iancu, e Vidra de Sus. Dintr-o familie de „moți”, tatăl său se numea Alexandru Iancu și era unul din cei mai respectați săteni și, ca toți muntenii, el se negustorea cu vase de brad, cu obiceiul de a le vinde prin țară. A fost mult timp jude comunal și gornic de pădure. Era foarte deștept de la natură, avea mintea ageră, a învățat și carte. „Avrămuțul său”, feciorul a învățat carte la Abrud, Zlatna. Nu-l vedeai niciodată fără fluier în mână, cântând melodii române, pierzându-se în pădure. Considerându-se un fiu al munților Apuseni, al Ardealului, prin toată activitatea sa a fost un „moț” pur sânge. Iancu iubea muzica și singurătatea. Regele munților nu avea reședință. După ce a refuzat să primească decorațiilor împăratului, sinistrul demon al trădării îl mâna din loc în loc. Era văzut de moți peste tot și nicăieri. El va trăi cât va trăi neamul românesc. Și, ca să-l țină pe loc îi oferea fluiere luate de la ciobanii din împrejurimi. Fluierul era singurul obiect care îl aducea la realitate.

Cine dorește să admire o stampă care îl reprezintă pe Avram Iancu cântând la fluier, în toată splendoarea lui, trebuie să consulte revista Luceafărul din Botoșani. Să citească articolul „Fluierul lui Avram Iancu, simbolul durerii și al speranței românilor”, semnat de Mircea Doroși în septembrie 2024. Merită! Și încă ceva: moții din Apuseni au luptat împotriva comunizării țării și după 23 august 1944. Au iubit și iubesc libertatea.

Prof. Dumitru RUSU

Parteneri

Mesagerul Bacău Anul școlar 2026-2027 vine cu noutăți pentru bobocii de clasa a IX-a ZCH VIDEO. Accident în Piatra Neamț – Poliția și Ambulanța la fața locului NewsEdge Povestea datornicului nemilostiv. De ce iertarea rămâne cea mai grea lecție a creștinismului BusinessEdge Turismul a generat un deficit de 4,6 miliarde euro. Românii cheltuie în vacanțe aproape de două ori mai mulți bani decât reușește industria locală să atragă