Poiana Narciselor-Vârful Saca-Munții Rodnei
Mai, pe drept cuvânt denumită și „Luna Florilor”, este luna cu o adevărată explozie florală, oriunde te-ai afla în natură. Omul caută să se delecteze cu imagini noi, cu adevărat demne pentru bucuria ochiului, dar nu numai. Spre sfârșitul lunii mai și-nceputul lui iunie, pe masivul Saca, se desfășoară un adevărat covor floral al narciselor, care nu poate fi uitat de iubitorii de munte. Anul acesta narcisele “s-au grăbit” de parcă erau și ele dornice să se întâlnească cu iubitorii de frumos.
După un drum contracronometru de trei ore și zece minute, am ajuns la granița dintre comunele Rodna și Șanț din Bistrița-Năsăud. De la impunătoarea biserică a localnicilor, se face la stânga pe Valea Vinului. N-am aflat încă, de ce, la baza unui munte, și-ntre munți există o astfel de denumire. Poate… data viitoare. De aici există două intrări, spre versant, pe Valea Popii și Valea Vinului de “la galerie”. După o oră și jumătate, pe un traseu accesibil pentru toată lumea se deschide versantul sud-estic, mult căutat, mult adorat, doar în acest anotimp.
Pe aproximativ 5 ha, pe o pantă accentuată, apar narcisele, în toată splendoarea lor. Nici nu știi pe unde să intri în mijlocul lor. Plin de lume. Este sfârșit de săptămână și turiștii au invadat, în adevăratul sens al cuvântului, marea de flori. Am văzut chiar și ședințe foto, cu diverse ținute, probabil pentru publicitate. Mai jos, înainte de-a intra printre narcise, un grup mai mărișor, de la Dej, s-a pus pe cântat… (odă pentru parfumul și frumusețea florilor din vârf de munte). Bravo lor!!!!!
Împreună cu colega de la educație fizică, ne-am așezat mai într-o margine, unde am poposit aproape o oră și nu ne mai dădeam duși, răpiți de acest peisaj. Dar întotdeauna nu ne mai ajunge timpul și-a fost necesar să ne retragem. Trebuie să menționez că cele 5 hectare sunt înconjurate de afiniș și ierburi alpine pentru oițele bistrițenilor (sub lanul de flori și după culme se află două stâni). Zone narciselor este brăzdată de cărări transversale ceea ce ne-a fost dat să înțelegem că “după apusul florilor” se face simțită prezența oilor, ceea ce face ca arealul florilor să se restrângă. Nu este corect!
Dacă acum patru ani am intrat numai în zona floricolă (ne-alungat o ploaie rece de primăvară) acum am vrut neapărat să urcăm pe culme, să vedem ce e “dincolo”. Spre surprinderea noastră, de pe culme ni s-a prezentat ochilor mai bine de jumătate din lanțul muntos al Munților Rodnei. De la dreapta la stânga am putut admira Vârfurile Roșu, Ineuț, Ineu, Gărgălăul, Laptelui, Galațului, Puzdrei… Vârfurile semețe, legate prin șei și acoperite cu zăpadă, urmau unul după altul în toată splendoarea lor. Mai ceva ca în Elveția. Nu fabulez și nici nu mint. Puteți verifica foarte ușor și n-aveți nimic de pierdut.
Ascensiunea pe Vârful Saca, în acest anotimp este răsplătită din plin. Toți vizitatorii și-au promis să revină în anul următor, atrași de aceste imagini inedite, care nu pot fi uitate. Țin să precizez că poiana narciselor de aici nu este unică. Mai putem aminti pe cea de lângă Beclean, cele din Harghita, Brașov, poalele Făgărașului, Parâng, Apuseni… Aici este ceva aparte: o pantă apreciabilă plină de flori, care te așteaptă după un efort de o oră și jumătate, să-ți răsplătească osteneala.
Dinspre Moldova se poate ajunge și prin Pasul Rotunda, de la Cârlibaba sau prin Lunca Ilvei de la Dorna Candrenilor, pe drumuri neasfaltate. Din Tihuța eu am coborât până la Josenii Bârgăului, apoi spre dreapta, prin Sângeorz-Băi. Un traseu mai lung… dar a meritat!!!
Vithavaș
Vă spune ceva acest nume? Mulţi dintre voi nu cred c-ați auzit de așa ceva… Dar mie și nouă, celor din extremitatea vestică a județului nostru, da. Ne duce cu gândul la o denumire ungurească că deh! am fost vecini cu ei o bună perioadă de timp… că așa a vrut istoria acestor meleaguri. Trecând de pasul Tulgheș (intrând în Harghita), un admirator al munților nu poate să nu observe un munte proeminent, spre sud-vest ce domină înălțimile din jur. Revenind, toți ați auzit de Masivul Hășmaș, ce ține de la fostul oraș minier Bălan până la satul Hagota din Tulgheș. Deci acest vârf încheie coloana nord-vestică a Hășmașului.
Fiind în imediata vecinătate a Grințieșului, nu mi-a fost greu să ajung până la el și pe vârful acestuia. Se poate merge cu mașina până la poale, pe valea Șumuleului, sau pe partea sudică prin Hagota. Aici, cu o mașină de teren se poate ajunge până la 40 minute de vârf. Ca un înrăit montaniard am ales să urc pe un traseu nemarcat, pe valea Șumuleului. Am localizat vârful de la bază și am urcat pe drumuri forestiere până pe creastă, de unde am intrat în traseul ce vine din Hagota. De aici un urcuș mediu, specific Hășmașului, cu multe poieni, islazuri și stânci răzlețe. Aproape de vârf este instalată și o coardă, pe o distanță de 3-4 metri, necesară celor corpolenți, care nu se pot strecura printre stânci. De sus, avem imagini superbe ale munților Hășmaș, Ceahlău, Higheș. O zi senină de toamnă te poate bucura cu imagini de neuitat. Cu o altitudine de 1.609 metri, vârful domină celelalte înălțimi ale localității Tulgheș din Harghita.
Urmează partea cea mai importantă: o afinată, un prânz frugal, cât mai multe poze și o revenire pe același traseu. Pe culme, am făcut o pauză de un măr, pe care n-am s-o uit prea repede. Un „uncheș” și-a făcut apariția dinspre Hagota, fiind cel mai mare exemplar pe care l-am întâlnit, dar la urletul meu a făcut stânga împrejur, speriindu-ne reciproc. Până la vale am cântat tot repertoriul pe care mi l-am adus aminte.
Țin să vă spun că localnicii îl numesc simplu… ceatră. Eram în mașină, când m-a oprit un bătrân pe Șumuleu și m-a chestionat pe unde am umblat. Zice: „După cum arăți cred c-ai fost pe… ceatră”. Am aflat ulterior că era omul de legătură al pădurarului din zonă. Având mai mult timp la dispoziție am oprit la frumosul cimitir al eroilor neamului căzuți pentru apărarea pământului românesc. Un cimitir încărcat de istorie, bine îngrijit, cu o mică bisericuță (prima ca vechime din Tulgheș), unde o data pe an se sărbătorește hramul localității Rezu Mare. A fost o ieșire de 5-6 ore, care poate fi repetată oricând, fiind aproape și de dificultate minimă…
Mihai PANŢIRU
