Despre Ceahlău, pentru Ceahlău. Cu Constantin Andraş (tatăl şi fiul)

Despre Ceahlău s-a scris şi se scrie mereu. Fotografii nenumărate inundă media şi frumuseţea şi unicitatea sa sunt relevate cu fiecare fotografie, cu fiecare scriere. Ceahlăul este cel mai cântat munte românesc, de la Gheorghe Asachi şi Vasile Alecsandri până la Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru. Nu ne vom concentra asupra poeziei lui George Coşbuc, ce a scris despre „un uriaş cu fruntea-n soare” (poezie aflată, firesc, zicem, în manualul de limba română de clasa a VIII-a a anilor ’80) sau asupra Ceahlăului lui Octavian Goga, „ce n-a rămas la duşmani” şi „s-a întors acasă” sau asupra Ceahlăului: locul „unde Soarele sărută pe frunte Planeta” (Adrian Păunescu). Ci asupra unor poeme scrise de-un învăţător de la poale de Ceahlău, ce a trăit puţin şi nu a scris prea mult. Dar poeziile sale despre Ceahlău sunt foarte importante pentru noi, iar prima ce v-o oferim considerăm că e o cuprinzătoare, necesară, firească şi binevenită descriere a muntelui şi a oamenilor săi. Continuăm cu un scurt portret al său şi apoi al fiului, care nu este poet, nu este scriitor, dar este un om al Ceahlăului, cel ce conduce activitatea rangerilor Parcului Naţional Ceahlău, cei ce ocrotesc minunile muntelui în aşa fel încât să ne bucurăm de el cât mai mulţi şi cât mai mult.

Poemul Ceahlăului

Sub soarele-n amiază se-nalţă-n slăvi Ceahlăul

Un uriaş de piatră cu fruntea pân-la cer;

El pare o cetate zidită de când hăul,

Cu turle de aramă şi temelii de fier.

În faptul dimineţii, când aurora-nvie

Sau în amurguri calme cu rumene văpăi,

Ceahlăul îşi îmbracă hlamida purpurie,

Splendoarea-i oglindind-o în apele din văi.

Pe culmile-i de piatră stau vulturii de pază,

Căci numai ei se-ncumet atât de sus în zbor.

Ei doar şi câteodată şi nourii cutează

Să-şi mai opreasc-aicea hălăduirea lor.

Prin strâmtele văioage, ca fulgul de uşoare

Se caţără grăbite fugind de vânător

Turme de capre negre cu aripi la picioare

Prăpăstii şi coclauri sărindu-le în zbor.

Pe poliţe de stâncă în mândre bucheţele

Cresc florile de munte cu cupe de argint

În care roua nopţii ce picură din stele

Le umple pe-ndelete cu stropi de mărgărint.

Din steiurile sterpe, ce stau să se prăvale,

Izvoare reci şi limpezi ca sticla de cristal,

Se smulg înspumegate şi se aruncă-n vale,

Sărind peste cascade în huet pluvial.

De-aici pornesc în lume o sută de izvoare

Şi-aici îşi au izvorul legendele stăvechi…

Din fiecare stâncă, văioagă sau strâmtoare

Ecoul multor veacuri îţi stăruie-n urechi.

Sub zidurile sure se-nşiruie pe coaste

Cu vârfuri legănânde păduri de brad şi fag

Şi prin poieni, oierii, purtându-şi alba oaste

De oi, din bucium sună de dor un cântec drag.

Şi văile răsună de-o sfântă melodie

Ce stăruie-n ureche cu miticu-i ecou.

Mânat în jos pe vale de Bistriţa zglobie

Ecoul se repetă din depărtări din nou.

Aici răsună cornul şi ăuie talanga

Din vremile pierdute în negura de ani;

Ş-aici sub brazii falnici, ce-n vânt foşnescu-şi creanga

Trăiesc din veac muntenii: plutaşi, dulgheri, ciobani…

Acest poem a fost scris de Constantin Andraş, născut în 1935 şi decedat în 1966. A copilărit la poale de Ceahlău, lângă Piatra Teiului, a făcut clasele primare în satul natal, a absolvit cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ şi a fost repartizat ca învăţător la Şcoala Bistricioara, comuna Ceahlău. În scurta-i viaţă (31 de ani) a mai creat încă două superbe legende în versuri, „Panaghia” şi „Dochia”, mai multe fabule, poezii, traduceri din limba germană (din operele lui Schiller, von Platten, Gundhardt). Unele au fost publicate, altele încă nu au văzut lumina tiparului. Poate fiul dânsului, Constantin Andraş (Titeluş), care păzeşte de rele, ca un Cerber, Ceahlăul (a fost şi director al D.A.P.N.C) ne va sprijini să le facem pe toate cunoscute publicului larg.

Adăugăm sfârşitul legendei în versuri a „Panaghiei”, frumoasa stâncă a muntelui, cea pe care o iubeşte Soarele. Un sfârşit tragic, aşa cum sunt cele ale poveştilor noastre:

A Soarelui mireasă, fermecătoarea fată,

O stâncă rece-i astăzi de farmec despuiet

Dar inima-i se zice că n-a-ncetat să bată,

De stânci lipind urechea s-aud bătăi încet

Când Soarele s-arată mijind departe-n vale

Şi vântul când destramă al negurilor văl,

În pieptul stâncii plânge o inimă cu jale

Şi lacrime de rouă obrajii reci îi spăl.

Şi-un glas din stânca mută tânguitor suspină,

A dragostei chemare rostită dureros:

Din slăvile eterne şi pline de lumină

Coboară iar la mine, tu, Soare luminos!

Tot sfârşitul îl adăugăm şi de la legenda în versuri „Dochia”:

O, nu lăsa, Zamolxes, romanii să mă prindă

Şi veci să mă despartă de-al Daciei hotar!

Ci mă prefă în stâncă negrăindă

Şi-aşează-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!

Abia-şi sfârşi fecioara, fierbintea-i rugăciune,

Că cerul de-ntuneric şi nouri fu cuprins

Şi trăsnete cumplite au prins ca să detune

Şi norii să-şi reverse potopul lor au prins.

Din nou un fulger mare şi trăsnet groaznic scapă

Că munţii se cutremur din temelia lor

Iar culmile-mpietrite-n mii de locuri crapă.

Şi stâncile pornesc la vale să curgă-ngrozitor.

A pietrelor năvală dărâmă totu-n cale

Şi arborii palancă îi culcă la pământ.

Torenţi de ape tulburi mugind se-azvârl în vale

Şi norii cad din ceruri învălmăşiţi de vânt.

Sub cavalcada ceea de stânci, urmăritorii

Se prefăcură-ndată în pulbere şi fum

Iar Dochia, senină ca geana aurorei,

S-a prefăcut în stânca ce o vedem şi-acum.

Poemele „Dochia” şi „Panaghia” au fost bătute la o maşină de scris şi când era cabanier fiul său, în anii ’90, au fost agăţate în piuneze pe pereţi. Sute de turişti le-au copiat pe carneţele sau foi de hârtie.

Fiul său, Constantin Andraş, nu are o anvergură naţională, nu are titluri stufoase, nici studii ştiinţifice cu înaltă indexare, nici funcţii politice însemnate. Dar este unul dintre cei mai importanţi oameni ai locului, o adevărată personalitate a munţilor Neamţului. Scrie (ocazional, dar bine, articole cu largă răspândire) la revista „Ecoul Munţilor”. Actualmente este şeful rangerilor din Parcul Naţional Ceahlău, cei ce asigură ocrotirea acestei arii protejate cu mare importanţă pentru flora, fauna, dar şi spiritualitatea României. Este funcţia ce o deţine din 2006 şi cu care va ieşi la pensie, dar parcursul său profesional este unul mai mult decât interesant: a fost inginer geolog la I.M.R. (Metale Rare), a deţinut mai multe funcţii de coordonare turistică în staţiunea Durău, a fost cărăuş pe munte (deţinea recordul de kilograme transportate până în vârful muntelui), a fost cabanier la Dochia, profesor de geografie la Şcoala Grinţieş, şi-a încercat norocul şi prin ţări străine (Belgia, Italia), a fost director al Direcţiei de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău şi unul foarte bun, dar unele imixtiuni politice l-au făcut să renunţe.

Ca profesor a uimit prin răbdarea manifestată în actul didactic, felul atractiv de expunere (ziceau elevii: „Să ştii că explică foarte bine!”), prin apropierea de elevi, în special de cei cărora le-a fost diriginte şi care l-au iubit mult pe „domnu’ dirigu”! Experienţa didactică l-a ajutat să colaboreze eficient cu elevii care călcau pe cărările muntelui şi să contribuie la transformarea lor în mici rangeri, fiind necesar şi nelipsit în taberele ranger junior începute încă din 2006. Deţine şi funcţia de secretar al Consiliului Ştiinţific al Parcului Naţional Ceahlău, asigurând legătura şi consensul între cercetătorii şi universitarii care-l compun spre binele Ceahlăului. A făcut o echipă excelentă cu profesorul Ion Pîrvulescu, acum pensionar, dar care soseşte destul de des la Ceahlău să vadă ce mai fac Titi şi… Ceahăul.

S-a născut în februarie 1961, fiu al învăţătorului Constantin Andraş din Bistricioara, un intelectual cu valoroase calităţi artistice, poemele sale, dedicate în special Ceahlăului, le considerăm mici capodopere şi am fost onoraţi să le publicăm încă din 2007. A murit prea grabnic, la 31 de ani, lăsând un gol imens în familie şi comunitate. Avea atâtea încă de oferit… Copilul de nici 6 ani, Constantin, numit de apropiaţi Titi sau chiar Titeluş, a primit un alt tată, unul bun şi la fel cu veleităţi artistice precum învăţătorul Constantin Andraş. Tot un învăţător, Constantin Maftei, ce cânta foarte bine la vioară şi mandolină şi care a predat ani de zile… matematica. Şi care l-a iubit şi crescut cum trebuie pe micul Titi, ce de mic a fost atras de natură, de drumeţii, de călătorii şi de acestea a avut parte din plin. S-a mutat împreună cu mama sa la Grinţieş şi în urma căsătoriei ei cu Constantin Maftei a primit o soră, Mirela. A avut ca diriginte la generală pe Ştefan Ţifui, un renumit profesor de matematică, de la care a luat logica riguroasă, dar şi modul hâtru şi cu miez de a se exprima, fiind deja colecţionate o grămadă de „titisme”. Are parte de o familie frumoasă, o fată şi un băiat (Alina şi Mircea) şi o soţie (Maria) cu multă, multă răbdare, precum cea pe care o avea domnul profesor Titi cu elevii la şcoală. Căci domnul Titeluş rămâne un copil… Aşteaptă nepoţi şi cu siguranţă va fi un bunic extraordinar. Cu un spirit puternic a reuşit să lupte cu o boală cumplită, o luptă pe care nu oricine ar fi putut-o duce. Sănătate, domnule Titi, căci noi şi Ceahlăul avem nevoie de domnia voastră!