În ziua de 26 octombrie a anului 1673 s-a născut la Silişteni, pe malul Elanului, în ţinutul Fălciului, Dimitrie Cantemir. Este al doilea fiu al serdarului Constantin, căpetenia oştilor de pază de la graniţa spre tătari, Bugeacul, la marginea de sud-est a ţării, acolo unde stătuseră de strajă şi înaintaşii săi. Mama sa, Ana Bantaş, provenea din familia lui Duca-Vodă (nepoată după mamă a Anastasiei, soţia acestuia).
Tatăl lui Dimitrie a fost ultimul domn pământean al Moldovei care a murit pe tronul său. Nu era un domn învăţat, dar era bun diplomat şi a ştiut să se strecoare printre interesele polonilor, turcilor şi tătarilor fără a pierde nimic din ceea ce a primit când a urcat pe tron. Şi înainte de toate a fost un bun oştean, cu un cursus honorum deosebit, pornit de la simplu soldat, caracterizat de iscusinţă şi perseverenţă.
Constantin Cantemir a intrat în folclorul popular printr-un cântecel ale cărui versuri făceau apel la domn să bea cât vrea el, dar să nu mai pună biruri grele: „Domnul la masă îi poftea/Și cu cotnar îi cinstea/Până ce îi îmbăta/Boierii când închina/Îi zicea: «Măria-ta, cu paharul îndesește/Dar cu birul mai rărește»”. Și în istorie, Constantin Cantemir a rămas ca cel care a dat ordin să fie ucis fără de judecată unul dintre marii cărturari ai neamului românesc, poate cel mai de seamă până la fiul său, polimatul Dimitrie Cantemir. A învăţat la început cu cărturarul Ieremia Cacavelas greaca, latina, slavona şi literatură şi istorie în aceste limbi.
Soliman al II-lea i-a cerut domnitorului moldovean Constantin Cantemir drept garanţie pentru credinţa sa pe unul dintre fii. Astfel, la 15 ani, tânărul Dimitrie a luat drumul Constantinopolului. Avea să rămână acolo vreme de 22 de ani. S-a şcolit la Academia Patriarhiei din Constantinopol cu dascăli greci, renumiţi pentru ştiinţa lor. Intră în contact cu literaturile clasice şi cu filozofia neoaristotelică, aprofundează greaca, latina şi slavona, învaţă turca, araba şi persana. Studiaza istoria, folclorul şi muzica turcă şi a scris depre ele.
La moartea sa, domnul era încă ales de sfatul boieresc, deşi trebuia apoi confirmat de sultan. Astfel, Dimitrie a fost ales domn la cei 20 de ani ai săi. Sultanul Ahmed al II-lea nu l-a confirmat. Tânărul domn a rămas pe tron doar două săptămâni, nu era potrivit pentru o perioadă în care imperiul urma să susţină însemnate bătălii la graniţele Poloniei, iar teritoriul Moldovei trebuia să fie o sursă de aprovizionare pentru oameni şi cai sau o zonă de reorganizare a efectivelor în caz de înfrângere.
Domnia lui Cantemir din 1710-1711 a fost caracterizată de încercarea acestuia de a introduce principiile absolutismului monarhic, cu accente iluministe din ideile promovate în spaţiul vest-european. Dimitrie Cantemir a dus o politică ostilă turcilor, iar la 13 aprilie 1711 a încheiat un tratat cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare. La 24 iunie 1711, Petru cel Mare sosea la Iaşi. În iulie 1711, între Rusia şi Turcia izbucneşte un conflict, iar Cantemir s-a alăturat armatei ruse. În bătălia de la Stănileşti, pe Prut, armata moldo-rusă a fost înfrântă, iar ţarul acceptă pacea cu otomanii. Un nou exil pentru Dimtrie Cantemir, însoţit de o adevărată curte domnească, printre boierii care l-au urmat aflându-se cronicarul Ion Neculce. I s-au oferit un palat şi mai multe moşii, a devenit prinţ rus, senator şi consilier de taină pe problemele Orientului. A trecut la cele veşnice în ziua de 21 august 1723, intrând în istorie şi legendă. A fost înmormântat la Moscova în biserica „Sf. Nicolae”, iar în 1935 a fost reînhumat prin grija lui Nicolae Iorga la Iaşi, în Biserica „Trei Ierarhi”.
Dintre operele sale amintim „Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea” sau „Giudeţul Sufletului cu Trupul” (prima lucrare filozofică românească), „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” („Imaginea ştiinţei sacre cu neputinţă de zugrăvit”), „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (istoria românilor de pretutindeni este examinată în context universal) şi multe altele.
Descriptio Moldaviae/Descrierea Moldovei
„Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”) este o lucrare enciclopedică ce oferă o imagine detaliată a Moldovei, incluzând geografia, economia, cultura și tradițiile acesteia. Rămâne cea mai valoroasă sursă istorică, dar nu numai, despre Moldova din acea perioadă. Din această lucrare am ales câteva mici fragmente ce fac referire la moldovenii diin Ţara de Sus şi trăsăturile lor şi la Ceahlău, cel mai de seamă munte al ţării.
„Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun şi arme mai bune, atunci el gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Ţăranii trec rareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii. Asemenea fac şi oştenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie şi dacă, totuşi, acest lucru se întâmplă vreodată, ei trebuie să ispăşească cu pedepsele cele mai straşnice. Sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia. De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă. (…) Locuitorii din Ţara de Sus se pricep mai puţin în ale războiului şi nici nu sunt prea deprinşi cu armele; mai degrabă îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte. Sunt înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici din piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici, care îşi jertfesc acolo, în linişte, lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratecă. Furtişaguri nu se săvârşesc decât puţine sau deloc la ei. Totdeauna s-au arătat cu credinţă către domn, iar dacă s-au iscat şi unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Ţara de Jos. Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar în mijlocul lui e acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte şi se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească curge întruna un izvor. Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-şi arate, aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna unui artist dibaci. Căci statuia nu stă pe nici o temelie, ci este crescută şi legată strâns de celelalte stânci, dar cu pântecele şi spatele slobode; şi chiar dacă ai vrea să crezi că încheieturile au fost umplute cu un var făcut cu multă iscusinţă – şi noi bucuros am spune-o – asemenea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior în partea firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii. Pesemne că de aceasta s-au folosit păgânii pentru slujba lor religioasă, căci preoţii lor aveau obicei să se slujească de mijloace fireşti sau vicleşuguri vrăjitoreşti prin care să poată aduce mulţimea lesne crezătoare la uimire sau la înălţare religioasă. Înălţimea cea mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când, pe timp senin, la asfinţitul soarelui, el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la 60 de ceasuri de drum depărtare, în întregime şi atât de limpede, ca şi când s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite. Pe măgurile învecinate se găsesc ici şi colo, întipărite în piatră, urme de cai, câini şi păsări, ca şi cum odinioară ar fi trecut pe acolo multă oaste călare. Despre ele locuitorii povestesc multe basme; cercetătorii de azi ai naturii ar trebui să caute a afla care este părerea cea mai apropiată de adevăr”.
Încheiem cu cuvintele criticului literar Pompiliu Constantinescu: „Dimitrie Cantemir este exponentul spiritual al unui veac întreg, veacul al XVIII-lea, în cultura românească, el este primul european din istoria culturii naţionale”.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
