Ştefan Dobay, zis şi „Calul” – star al fotbalului interbelic

A fost poreclit „Calul”, după alergarea sa în galop, terminată cu șuturi trimise cu o forță teribilă: Dobay a fost un adevărat coșmar pentru adversari. Legenda șuturilor sale năprasnice a fost confirmată de Cibi Braun, căpitanul echipei Juventus. Acesta povestește despre o întâmplare din sezonul 1935-1936 de la București, care s-a petrecut în fața unui stadion arhiplin: „În minutul 8, Ghiță Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar Calul a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat și de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri și-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Enderffi. Ei bine, dragii mei, șutul acela n-a fost șut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porții și a ieșit afară. Pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viața mea n-am întâlnit lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun și pe oricine l-ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

Ziaristul Jack Berariu amintea că la redacţie soseau întrebări de genul: „Dobay are un picior sigiliat? Nu are voie să tragă cu el că e prea periculos pentru adversari?”

Ștefan Dobay s-a născut la 26 septembrie 1909 la Dumbrăvița, judeţul Timiş de astăzi, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar.⁠ A fost ucenic la fabrica de prelucrare argint, la fabrica de cărămidă și funcționar la Arhivele Municipiului Timișoara. A început fotbalul la vârsta de 10 ani în competițiile organizate pe străzi, pe maidane.

După o primă perioadă petrecută la Banatul Timișoara, devenind campion regional în 1927, Dobay ajunge la Ripensia, în 1930, la numai 21 de ani. Era perioada de apogeu a echipei. Timp de 10 ani a câştigat de 4 ori titlul național și de două ori Cupa României. Alături de aceste trofee se mai adaugă și 4 titluri de golgheter obținute în 1933, 1934, 1935 și 1937.

A fost extremă stânga, post pe care a evoluat și în echipa națională, cu care a participat la două turnee finale ale Campionatului Mondial, în 1934 și 1938 și la 5 ediții ale Cupei Balcanice.

Într-un interviu cu marele cronicar sportiv Ioan Chirilă, în 1966, a rememorat: „Eu porneam ca din praștie fără să mă uit înapoi – știam că Șubi (Schwartz) face vreo două fente ca să simuleze o pasă în partea opusă și mă trezeam deodată cu mingea în față, dar o minge atât de perfectă, pe fuleu! Odată mingea primită, coboram în viteză spre poartă. Prea tehnic n-am fost niciodată. Nu mă pricepeam la finețuri. Eu știam una și bună: arunci mingea pe lângă, și ocolești adversarul la economie, pe tangentă, apoi izbește, tot în viteză. Ionică Bogdan a fost un mare dribleur, dacă aș fi vrut să-l imit aș fi fost un surogat. Ștefan dragă, tu ești făcut să pui ștampile. Şubi scrie cererea, tu pui ștampila și dai drumul la gol. (…) Am muncit mult pentru șut. Încă de mic. Am început-o cu zidul. Pe zid desenam cercuri cu creta roșie. Trăgeam în toate cercurile din toate pozițiile, de pe loc și din mișcare, apoi din viteză; am micșorat cercurile și am mărit distanța, apoi cu adversar (Chiroiu) și cu portar (Pavlovici). Cel care dă gol e omul care aduce ploaia!”

După ce și-a încheiat cariera de fotbalist, Dobay a devenit antrenor. A început la Constanța, la echipele CFR și Dezrobirea, continuând la Locomotiva Târgu Mureș, Flacăra Moreni, Dinamo București, CCA, ASM Lugoj, UTA și CFR Cluj şi a fost şi antrenor de lot național. Cele mai bune rezultate le-a obţinut cu CCA (ce-a devenit apoi Steaua şi astăzi nu mai ştim ce este!), Cupa României (1955) și titlul național (1956).

Din motive de sănătate, Dobay s-a pensionat în 1960. Avea artroză coxofemurală, boală în urma căruia a fost nevoit să suporte numeroase intervenții chirurgicale. Ultimii ani din viață i-a trăit la Târgu Mureș, unde a murit pe 7 aprilie 1994, la 84 de ani. Recomandăm cartea autobiografică, intitulată, fireşte: „Şut! Gol!” (D. DIEACONU)