La muntele Ceahlău aflăm o bogată toponimie prezentă în cea mai mare parte a ei încă din documente interne, de cancelarie, din Evul Mediu, în acte de la Alexandru cel Bun, Ilie Vodă Muşat, Petru Aron sau Ştefan cel Mare. Nu sunt pomenite aşezări, ci doar locuri de pe Ceahlău sau din jurul său, până la hotarele Transilvaniei: branişti, poieni, păduri, lăcaşe de cult; sunt menţionate restricţii pentru vânătoare, pentru pescuit, pentru a paşte oi. Este lesne de înţeles că pe aceste locuri erau oameni. Ei au fost cei care au dat denumiri munţilor, apelor, poienelor, au creat legendele, baladele, doinele. Toponimele exprimă ocupaţiile lor, pot proveni de la stăpânii acestor locuri, de la onomastică, de la personalităţi istorice care au trecut pe aceste meleaguri, exprimă existenţa unei bogate vieţi monastice şi isihaste sau influenţe străine, de la populaţii care au trecut sau trăit în această regiune.
Numele de Ceahlău este cunoscut pentru prima oară dintr-o hotarnică a lui Ştefan cel Mare, din 1458, acordată mănăstirii Bistriţa şi, mai târziu, din altă hotarnică, din ianuarie 1629, a lui Miron Barnovschi, acordată mănăstirii Hangu, mult mai bogată în numiri vechi. În timpul lui Vasile Lupu s-au emis mai multe documente de cancelarie, dat fiind faptul că la poalele muntelui, fratele său Gheorghe Lupu a ridicat o biserică din piatră pentru mănăstirea Pionul şi i-a dăruit moşii, astfel fiind nevoie de hotarnice.
Toponimul cel mai folosit este cel de Ceahlău, în ciuda faptului că s-a mai folosit şi Pionul sau Ţiclău, referitor la originea lui născându-se mai multe ipoteze emise de lingvişti sau istorici cu renume sau de către fiii locului, interesaţi de istoria satelor lor. S-a propus teoria că provine de la o specie de vulturi care popula cândva crestele muntelui. Aceşti vulturi scoteau un sunet asemănător scheunatului câinelui. Alţi autori au considerat că atât oronimul Ceahlău, cât şi hidronimul Hangu, sunt de origine tiurcă, rămăşiţă a trecerii sau locuirii efemere în această zonă a pecenegilor, cumanilor, uzilor. Vulturii trăitori pe munte li s-a spus popular “ceahlăi”, un regionalism prezent în zona de est a Transilvaniei. Sub Toaca, un loc poartă denumirea de “Scăldătoarea vulturilor”.
Lingvistul H. Tiktin a stabilit cel dintâi legătura dintre numele muntelui Ceahlău şi al păsării „Ceahlău”, cu metateza „Ceahlău” (vulturul, şorliţa sau zăganul). În Dicţionarul Româno-German din 1903, Tiktin crede că sensul fundamental al amândurora trebuie să fi fost „pleşuv” şi îl aduce în legătură cu obscurul „a cehlui” – „a tunde împrejurul capului”.
Denumirea de „Ceahlău” şi „ceahlăi” se întâlneşte şi la alţi autori. Sextil Puşcariu afirmă că „numirea păsării şi a muntelui nu pot fi despărţite una de alta, dar nu cred că amândouă să derive dintr-un al treilea, ci desigur muntele a luat numele după pasăre”. De altfel, în masiv sunt multe denumiri care amintesc de prezenţa acestei păsări: Tabăra Vulturilor, Stratul Vulturilor, Scăldătoarea Vulturilor. Constantin Matasă se raliază şi el părerii că numele ar proveni de la aceşti vulturi de stâncă ţipători, care scot un sunet asemănător scheunatului câinelui (o denumire ardelenească pentru vulturul bărbos sau zăganul, un regionalism).
O altă variantă a fost emisă de către A. Resmeriţă, care arată că numele Ceahlău este de origine geto-dacică, semnificând o înălţime conică, rotundă (kiklin-ciclău), numele de „ţiclău” fiind dat unor vârfuri înalte, de unde ar deriva ciclău şi Ceahlău. La rândul lui, C. Năstase arată că „numele muntelui dă loc de multe interpretări. Din punct de vedere toponimic, el face parte dintr-o familie de cuvinte ca: şiclă, ţiclău – cu sensul de înalt, formă ce poate fi întâlnită în Transilvania şi Moldova. Sensul este de înălţime cu vârf rotunjit, ceea ce ar corespunde profilului muntelui privit din vale sau de la depărtare”.
Considerăm că o variantă credibilă este aceea găsită şi în Enciclopedia Românească din 1898, în alte enciclopedii şi lucrări de specialitate, precum că denumirea muntelui vine de la acel mare vultur al Carpaţilor, numit în popor „cilihoi”, cu atât mai mult cu cât în vorbirea localnicilor se mai păstrează numele de cilihoi şi ceahlău pentru acvilă şi uliu. De asemenea, în regiune s-a păstrat o legendă despre „cilu-cilihoiul”.
Numele de Pion menţionat de Dimitrie Cantemir provine din grecescul “peon”, ce ar însemna gros, mare sau coloană a cerului. Mulţi autori au văzut în acest munte o replică românească a grecescului Athos, de asemenea un munte sacru al ortodoxiei, unde sunt stânci care poartă numele de Toaca şi Panaghia, la fel ca pe Ceahlău. Stânca Panaghia, una dintre cel mai frumoase ale muntelui, poartă un nume grecesc, este stânca închinată Fecioarei Maria, un dublet al celei existente în Athos. Numele Pionul, Peonul, Păunul, Ţiclăul, care au circulat un timp în popor, doar pe aria restrânsă din Valea Schitului, Hangu şi Durău au dispărut, rămânând o serie întreagă de legende. Nici un alt munte nu a fost şi nu este atât de mult pomenit pe cale orală, cât şi scrisă. El a impresionat nu numai pe localnici, ci şi pe călătorii veniţi din alte colţuri ale ţării sau de pe meleaguri străine.
Numele de “pion”, de origine greacă (gros, bogat) este de mai târziu şi se datorează influenţei lui Gheorghe Lupu-Coci, descendenţei sale balcanice sau călugărilor greci de la Mănăstirea Hangu-Buhalniţa. Gheorghe Lupu a fost ctitorul Mănăstirii Pionul. Se consideră că Pionul s-a numit un deal din apropiere şi care ar proveni de la un sihastru ce vieţuia pe aceste locuri: Pion sau Peon. La 7 august 1641, Vasile Lupu înnoieşte “Schitului Silvestru” stăpânirea peste moşia ce avea danie de la voievozi: “Am miluit pe călugării de la Sfânta Mănăstire Pionul care s-a chemat mai înainte Schitul Silvestru”. Sunt drept dovadă “ispisoace de întăritură” de la Miron Barnovschi şi Ieremia Movilă.
Vârful Toaca îşi află originile numelui, conform tradiţiei, în vremurile luptelor dintre daci şi romani, când Traian a ordonat ridicarea unui zid gigantic din piatră, în vârf aşezându-i stâncile, iar pe cea mai înaltă a aşezat o toacă pe care trebuia să o bată un soldat atunci când se apropiau popoarele barbare. Tradiţia ortodoxă menţionează existenţa din vechime a unei toace de lemn pe care o bătea un bătrân schimnic al muntelui chemând la rugăciune pe călugări sau pustnici Gheorghe Asachi, în notele călătoriei sale, aminteşte de toaca din vârf de munte.
În munţii Ceahlău şi în jurul lor sunt multe toponime pe care locuitorii le-au creat ţinând cont de înfăţişarea formei de relief, a apei. Astfel au apărut: Izvorul Alb (după culoarea stâncilor care se află la obârşia sa), Curmătura Lutul Roşu, piciorul Humăriei (după solul argilos), Pietrele Roşii, Pietrele Vinete (după culoarea stâncilor), Piatra Sură (stâncile sunt cenuşii), Bâtca Neagră (o formă de relief întunecată, împădurită până la vârf cu molid), sau Coloana Dorică (are forma unui capitel grecesc), Cuşma Dorobanţului, Acele, Gemenii, Moşul sau Piatra Lăcrămată etc.
Dintre multele toponime cu origine onomastică, unele exprimă prezenţa din vechime a pustnicilor şi călugărilor: Piatra Lată a Ghedeonului, Fundu lui Ghedeon, Pârâul lui Martin, Jgheabul Nicanului, Adăpostul lui Ghedeon, Pârâul lui Stan. Lor li se adaugă: Bâtca Popii, Turnul Sihastrului, Piciorul Sihastrului, Groapa Sihaştrilor, Poiana Maicilor, La Chilii, Pârâul Maicilor, Obcina chiliei etc., care reflectă o bogată viaţă schimonahică.
Remarcăm toponimul “Jgheabul lui Vodă”, datorat călătoriei pe munte a domnitorului Mihail Sturdza, ce a urcat pe acest jgheab situat sub Gardul Stănilelor, la izvoarele Pârâului lui Martin. “Poteca Cantacuzinilor” şi-a aflat numele în încercările boierilor, stăpâni ai domeniului Hangu şi al Palatul Cnejilor, de a croi un drum de la castelul de pe pârâul Schit până la Durău şi până în vârful muntelui.
După cum s-a putut constata, toponimia în regiune are o vechime considerabilă, nume de locuri fiind întâlnite în documente din secolul al XV-lea, ca hotare ale moşiilor domneşti sau mănăstireşti. Deşi într-un document de la Miron Barnovschi din 1627 regiunea este denumită ca fiind “de mare pustie”, aici au locuit oameni care au apărat hotarele, au fost plăieşi, înzestraţi cu privilegii, păstori, haiduci sau pustnici. Ei au dat nume locurilor, au creat poveştile. Cele mai multe dintre toponimele evului mediu sunt folosite şi astăzi.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
