Colțul suporterului necăjit. „Omul-orchestră”

Marcel Puşcaş, fostul mare fotbalist a scris în 2020 (într-o perioadă pandemică ce a încurajat scrisul) o carte intitulată „Fotbalul în cârje”. Prefaţa aparţine lui Ovidiu Ioaniţoaia care scrie, pe bună dreptate, despre un „om-orchestră” al fotbalului românesc. Alin Buzărin scrie într-un cuvânt introductiv despre un om care este „poate prea locvace, uneori deranjant de omniscient, radical în opinii”. Care scrie despre cârjele „fotbalului nostru beteag”. Dar şi despre cârjele pe care le-a purtat 9 luni de zile, căci, în septembrie 1985, pe când îmbrăca tricoul Rapidului, la un meci în deplasare cu Politehnica Timişoara, Marcel Sabou i-a fracturat piciorul stâng: dublă fractură cominutivă de tibie şi peroneu. Ce a urmat? Trei operaţii, 9 luni de gips şi cârje, 11 cm de atrofie musculară, 3 luni pentru învăţarea mersului pe stradă şi probleme sociale, mentale, şcolare, profesionale sau financiare. Într-un moment în care era unul dintre cei mai buni şi eficienţi mijlocaşi defensivi din ţară.

Marcel Puşcaş este din Oradea şi a început fotbalul ca toţi copiii timpului, pe aleile oraşului şi apoi pe terenurile de zgură ale „Crişului” de la gară, rar ajungând să intre pe gazonul nivelat cu un cilindru tras de doi măgari. A parcurs etapele junioratului sub ochiul atent al lui Augustin Juhasz şi al lui Gheorghe Dărăban şi în 1978 a fost promovat la tineret. La un meci dintre tineret şi seniori a fost remarcatul partidei şi chemat la lotul mare la 17 ani şi jumătate. A debutat la 17 ani şi 11 luni în Divizia A de pe atunci cu antrenorul Emerich Jenei, venit de la Steaua, după performanţe ca jucător şi antrenor. Dar Jenei nu era antrenor de echipe mici, care să lupte pentru evitarea retrogradării şi conducerea a luat mai multe decizii care au fost în defavoarea echipei. Şi Bihorul a retrogradat, deşi avea la timonă pe unul dintre cei mai valoroşi tineri tehniceni români. Şi performanţele sale ulterioare au dovedit-o. Dar Bihorul a rămas să joace în B, fără Jenei, dar cu un Puşcaş tot mai matur şi mai pregătit pentru pasul pentru la o echipă mare. Şi a fost convocat şi la lotul olimpic. A fost chemat la Scorniceşti, o echipă ce urca pe val la acea vreme şi condiţiile materiale oferite erau excelente. Dar a refuzat la îndemnul mamei, care i-a cerut să termine mai întâi facultatea, să aibă o diplomă ce să-i asigure un rost în viaţă şi în acele timpuri o facultate terminată nu era puţin lucru. Dar nu l-a putut refuza pe Ion Alecsandrescu, fostul mare jucător al CCA-ului din perioada sa de glorie şi atunci preşedinte la Steaua ce pregătea o echipă… stelară. În februarie 1983 a venit la Oradea şi Marcel Puşcaş a luat drumul Bucureştiului. Şi cu Steaua a ajuns să joace pe celebrul „Stadio Olimpico” din Roma împotriva unei echipe cu 5 campioni mondiali în teren şi cu nişte brazilieni ce străluciseră în echipa cea mai frumoasă a mondialului spaniol condusă de Tele Santana. Trac pentru toţi jucătorii Stelei, mulţi la un prim joc de o asemenea importanţă. Cu Steaua a mers şi celebrul Ştefan Covaci, fost antrenor al Ajaxului lui Cruyff, care i-a zis în stilul caracteristic unui Puşcaş tânăr şi speriat: „Puşcaşule, ştii că fraierii ăştia de macaronari au tot două c… Am auzit că ăla, Conti, le are mici de tot. Mi-a zis o gagică comună…” Şi Steaua a jucat cu aplomb, încât „Corriere dello Sport” din 20 septembrie 1983 titra pe prima pagină: „Grazie, Tancredi!”. Cel menţiionat de prestigiosul ziar italian era… portarul. A fost momentul în care a debutat şi la naţională, într-un meci cu RDG.

Steaua începea să-şi cristalizeze lotul, chiar dacă încă nu un prim 11 şi concurenţa începea să fie acerbă. După mult timp, Steaua câştiga eventul, Halagian contribuise, aşa cum ştia el cel mai bine, la conturarea unei echipe, iar Jenei sosise să pună în valoare pe „vitezişti”. Aşa cum am mai menţionat, era cel mai potrivit pentru echipe mari, un fel de Vincente del Bosque al românilor, sau de ce nu, un urmaş de clasă al lui Ştefan Covaci. Dar Marcel Puşcaş dorea să joace meci de meci. Şi a cerut să meargă la Rapid, în ciuda opunerii lui Ion Alecsandrescu. A apelat la generali şi a plecat pentru o perioadă de jumătate de sezon sau poate un sezon. Şi Steaua începea sezonul ei fantastic, iar Marcel Puşcaş ar fi avut locul său în această echipă, poate nu meci de meci, dar ar fi fost acolo. Iar la Sevilla, credem, ar fi fost titular, căci Tudorel Stoica nu a fost în teren. Ce făcea Puşcaş la 7 mai 1986? Era alături de Nicolae Manea şi trăia într-un mod aparte marea performanţă a colegilor săi: fireasca bucurie, dar şi lacrimile unei suferinţe multiple…

Accidentarea sa cumplită l-a făcut să nu mai poată reveni la nivelul fotbalistic de dinainte şi a înţeles că ar păcăli fotbalul ca jucător activ. Şi îl aflăm ca antrenor, cu apariţii în teren când era nevoie, la 28 de ani, la Târgovişte. Mai tânăr decât mulţi dintre jucători. Decembrie 1989 l-a prins ca ofiţer al Armatei Române, absolvent a două facultăţi, posesor a două apartamente, dar dezamăgit şi totodată nelămurit în ceea ce era de făcut în noua Românie şi de ceea ce putea el face. Şi s-a băgat în afaceri, distribuţie de cafea (Alvorada), şi să ne amintim ce însemna pentru români cafeaua în primii ani după 1990. Şi apoi a investit în cazinouri, hoteluri, fabrici de mobilă. A fost ofiţer de presă la Steaua Bucureşti, un preambul al carierei sale de jurnalist şi om de televiziune şi a ajuns antrenor la Rapid. Şi a calificat Rapidul după mulţi ani într-o cupă europeană, Cupa UEFA. Sorţii nemiloşi au scos în calea Rapidului pe Internazionale Milano, clubul care doar ce-l achiziţionase pe Denis Berkamp cu o sumă ce depăşea de multe ori echipa şi bugetul Rapidului. Dar, în meciul de la Milano, conduşi de pe bancă de Puşcaş şi din teren de Ştefan Iovan, rapidiştii nu s-au făcut de râs.

Ca să le facă pe toate în fotbal (sau aproape), Puşcaş a făcut o şcoală de fotbal, un club privat de copii şi juniori la Oradea. I-a înscris pe copii în Divizia D şi în anul următor, juniorii săi jucau în Divizia C şi ajungeau până în optimile Cupei României. Printre tinerii promovaţi de şcoala sa s-au aflat Lincar, Radu Sergiu, Borbely, Dulcea sau Lupuţ.

A devenit preşedinte la Steaua şi în timpul său echipa a câştigat titluri, cupe şi a avut parcursuri europene strălucite. Dar privatizarea Stelei a fost şi este încă sub semnul controversei, iar Becali, în contul unor datorii pe care le avea Viorel Păunescu la el, a devenit şef în fotbal. Un şef total nepregătit pentru aşa ceva, dar care, aşa după cum ne arată televiziunile şi site-urile de sport, este şi el un „om orchestră”, cu ghilimele ce se impun, desigur, patron, preşedinte, antrenor…

Marcel Puşcaş a fost pentru o perioadă impresar, cu o concentrare în special pe zona estică, spuma fotbalului aflându-se la ISM-ul fraţilor Becali. A scris cronici de fotbal, a comentat meciuri, a avut propria emisiune de sport la OTV, tip talk-show sportiv (cu independenţă editorială, asta fiind o condiţie care a impus-o) în care au fost invitaţi mulţi dintre marii sportivi români. A fondat primul radio de sport din România – Total Sport FM – cu audienţe deosebite.

A fost candidat la preşedinţia FRF, prezentându-se cu un program, cu un program bine lucrat, cu o viziune pentru un viitor pe care conducătorii locali nu-l doreau într-o astfel de formă. A primit susţinerea a 8 cluburi din 262.

A fost preşedinte la FC Craiova (echipa lui Mititelu), dar când imixtiunea patronului la echipă a fost de nesuportat, a părăsit clubul. Tot preşedinte a fost la Ceahlăul Piatra-Neamţ, dar la poale de Pietricica şi Cârloman nu a fost şi nu mai este susţinere pentru o echipă de fotbal care să lupte pentru accederea în Liga I. Au rămas doar amintirile unor meciuri cu Dinamo, Steaua sau Juventus…

Marcel Puşcaş a mai scris o carte, „Cum să devii fotbalist”, pentru copii, părinţi şi antrenori, care a urmat cărţii memorialistice amintite anterior, un adevărat best-seller pentru piaţa românească. „Omul orchestră”, Marcel Puşcaş, a părăsit demult cârjele, fotbalul românesc este însă în cârje şi mulţi sunt cei care consideră că, mai mult… se târâie… (D. DIEACONU)