De la 1 februarie, România introduce o idee simplă și cinică: prima zi de concediu medical nu se mai plătește. Oficial, măsura „descurajează concediile fictive”. În practică, transmite altceva: în prima zi ești bolnav pe hârtie, dar „sănătos” la bani. Nu ți se contestă diagnosticul, nu ți se anulează certificatul, nu ți se ia calitatea de asigurat. Doar ți se taie exact bucata cea mai firească a bolii: începutul.
Statul spune că vrea să reducă abuzurile, dar instrumentul ales e grosier: nu verifică mai bine, ci taie de la toți. E ca și cum, ca să prinzi câțiva șoferi fără RCA, ai scumpi RCA-ul tuturor și ai reduce despăgubirea în prima zi de accident „ca să se învețe minte”.
E greu să găsești român care să nu fi auzit, măcar o dată, istorii cu „medicale” luate ca să se lege o minivacanță, să se facă o „punte”, să se scape de o tură, să se „aranjeze” o perioadă. Există abuzuri, ar fi naiv să negăm. Problema e alta: când ai o problemă de control, răspunsul corect e controlul, nu lovirea în masă a celor care n-au făcut nimic. Dacă există „punți” suspecte sau rețele de certificate date ușor, soluția logică e să întărești verificarea acolo unde e problema: audit, digitalizare, sancțiuni țintite, reguli clare pentru repetitivitate, monitorizare pe furnizori și pe tipare. Altfel, mesajul public devine toxic: „în principiu, te suspectăm”.
Asta nu e o reformă cu țintă pe abuzuri. E o pedeapsă colectivă, aplicată preventiv tuturor, ca să fie „educați” câțiva. În loc să controleze serios unde se dă ușor și repetitiv concediu medical, statul alege varianta comodă: taie o zi și declară că a „salvat” bani. Numai că boala nu începe din ziua a doua.
Când prima zi nu e plătită, angajatul primește un stimulent pervers: ori te duci la muncă bolnav, ori amâni, ori „te descurci”. Dar oficial nici nu ar trebui să fii la muncă: ai un act care atestă incapacitatea temporară de muncă, emis de un medic care își asumă starea ta prin parafă și semnătură. Iar un angajator care se respectă – și îi respectă pe ceilalți angajați – nu are interesul să țină oameni bolnavi la lucru, pentru că asta poate produce „daune în serie”: îmbolnăviri în colectiv, productivitate mai slabă, erori, alte concedii.
De aici ar trebui să plece legiuitorii: dacă vrei să prinzi abuzul, nu pedepsi boala. Dacă există „concedii fictive”, răspunsul sănătos e controlul țintit: verificări, digitalizare, sancțiuni acolo unde apar tipare, responsabilitate pe emitere. Nu o tăiere automată care pornește de la prezumția că toți suntem potențiali „șmecheri”.
În final, noua regulă nu face sistemul mai drept. Îl face mai rece. Și ne lasă cu paradoxul perfect al zilei 1: ești bolnav, dar ești tratat de stat ca fiind sănătos, chiar dacă ești contribuabil la bugetul asigurărilor de sănătate. Ziua respectivă se plătește, de fiecare dată, din buzunarul celui care chiar a avut ghinionul să se îmbolnăvească.
Concediul medical nu e un privilegiu. E o chestiune de protecție socială cu rol dublu: te protejează pe tine, dar protejează și comunitatea. Mai există și o problemă de sens: dacă tot se recunoaște că zilele rămân stagiu de asigurare, dacă tot se spune că dreptul rămâne, atunci ce anume se pedepsește? Nu boala, că boala e acceptată. Nu abuzul, pentru că abuzul nu e dovedit. Se pedepsește pur și simplu faptul că ai intrat într-un episod de incapacitate temporară de muncă. E ca și cum sistemul ar spune: „Ok, ești bolnav, dar plătești taxa de intrare”.
Aici apare ipocrizia cifrelor. Guvernul poate arăta într-un raport că a redus plățile cu „o zi” pe episod. Dar nu va putea măsura ușor câte episoade s-au înmulțit, câte s-au prelungit, câte au devenit complicații, câte au infectat alți oameni. Nu va putea calcula ușor anxietatea, rușinea și presiunea socială care se nasc din această regulă. Iar ceea ce nu se calculează ajunge, de obicei, să fie ignorat.
Concediul medical e parte dintr-un contract social, contribui când ești sănătos, primești protecție când nu ești. Contractul acesta are și un rol psihologic: îți dă sentimentul că sistemul nu te abandonează când ți-e greu. Când îi scoți o zi, fără diferențiere, fără finețe și fără grijă pentru consecințele sociale, rupi puțin din acest contract. Și când rupi puțin din el, oamenii încep să se întrebe: „De ce mai contribui? Pentru cine? Pentru ce?”
Valentin BĂLĂNESCU
