În iulie 1875, Calistrat Hogaș a plecat pe jos din Piatra-Neamț spre Dorna împreună cu un tovarăș de drum, cu boccelele legate la spate în chip de raniță soldățească, cu revolvere la șold și cu opinci de piele roșie înfășurate cu sfori de lână neagră până la genunchi. Cei doi hotărâseră să ocolească drumul mare și să taie peste munți pe poteci, fără grabă. Cartea ieșită din această călătorie, ”Pe Drumuri de Munte. Amintiri dintr-o călătorie”, a apărut la Editura „Viața Românească” din Iași în 1912.
Drumul începe cu o neînțelegere în Gârcina, la câțiva kilometri de Piatra. Preotul satului îi cunoaște pe cei doi, dar ajutorul de primar nu. Văzând doi inși cu boccelele în spinare, unul în chipiu de uniformă și cu opinci, celălalt cu pălărie neagră mare, ajutorul bănuiește dezertori sau evadați și îl întreabă pe preot dacă îi cunoaște. Preotul, care vrea să facă o glumă, spune că habar n-are cine sunt. Ajutorul pornește spre primărie să trimită oameni după ei, preotul îl lasă să meargă câțiva pași, apoi izbucnește în râs și îl cheamă înapoi. Aflând adevărul, ajutorul comentează că dacă nu i-ar fi spus preotul, „îi lega burduf și îi ducea la comună să le cerceteze pașapoartele.” Hogaș consemnează că omul nu greșea cu nimic, dat fiind că cei doi arătau exact ca niște marchidani – negustori ambulanți de mărunțișuri.
De la schitul Almașu, unde sunt primiți cu căldură – stareța fiind rudă cu tovarășul de drum – pleacă a doua zi spre Horăița cu o nouă călăuză: maica Filofteia, o femeie de vârstă mijlocie cu pași neobosiți, care merge înainte fără să se oprească în timp ce cei doi caută umbra la fiecare ocazie. Hogaș o descrie: „dacă cineva ar fi avut fantazia să se uite la picioarele ei… ar fi găsit, în loc de picioare, niște fuse de oțel care… puteau să se miște în mod mecanic fără sfârșit.” Pe drum, îngrijorată de câteva tâlhării petrecute recent în zonă, scoate mătăniile și șoptește o rugăciune, făcând cruci mari pe toate punctele cardinale ale persoanei sale și mătănii spre răsărit, în timp ce cei doi continuă să sară peste pâraie și pe sub brazii uriași căzuți de vijelie. La Horăița ajung spre seară, unde găsesc egumenul răcit, „prin urmare, întreaga sa veselie sufletească îngheţase subt această răceală din părţile înalte ale persoanei sale.” Totuşi „ni se poronci un borş cu chitici şi un puiu de mămăligă – nimicuri, care toate se mistuiră iute subt flămîndele noastre linguri şi furculiţi”; „devenisem la drum mai mâncăcioși decât evanghelistul Ion”.
La Văratic, următoarea oprire, e sezon de băi și mănăstirea e plină de lume venită din toată Moldova. Pe drumurile dintre chilii se amestecă „rochia cu rasa, comanacul cu pălăria, mâna goală cu mănușa, mătăniile cu evantaliul.” Hogaș privește seara, din cerdacul arhondaricului, chipurile tinere ale maicilor adunate la slujbă și își pune întrebări la care, scrie el, „ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.”
La Secu, popas înainte de Agapia, Hogaș calcă țărâna cu sentimentul că fiecare piatră poartă o poveste – căpitanul Iordache murise acolo, cu câțiva dintre ai lui, în zilele Zaverei. Chiliile suprapuse în pătrat, grajdurile goale, bucătăriile cu vetrele reci vorbesc despre o bogăție care a existat și nu mai există. „Secularizarea a suflat ca un vânt de iarnă peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora”, scrie el.
La Agapia, vizitează biserica. Hogaș se oprește lung în fața picturii lui Grigorescu, care decorase interiorul cu câțiva ani înainte. Spre deosebire de zugrăveala rusească întâlnită în celelalte mănăstiri – „coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorât” -, pictura lui Grigorescu îi pare cu totul altceva: „formele rotunde și dulci ale școlii profane știu aice să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei.” Iuda din Keriot al Agapiei este atât de convingător zugrăvit, scrie Hogaș, „încât fără voie îți vine să jălești pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit.”
Drumul spre Sihla se îngustează treptat, lumina dispare, bradul înlocuiește fagul, poteca abia încape un om. Hogaș recunoaște că se aștepta la o poartă de iad la vreo cotitură și citează în gând un vers din Dante. Peștera Sfintei Teodora, unde se spune că a trăit șaizeci de ani, este o scobitură umedă în stâncă, cu o piatră lată pe post de vatră și pereții negri de fum. Hogaș stă zece minute, încearcă să adune un gând cucernic și nu reușește. „Nu putui închega în sufletul meu nici un soiu de evlavioasă gândire”, scrie el, și iese amărât. Călugărul bătrân al Sihlei, probabil rus de fel, cu fața plină și roșie și ochi mici și scânteietori, îi primește cu smerenie și golește sticla cu rachiu cu mult ceremonial religios – fiecare pahar binecuvântat, făcut cruce, golit până la fund – până când dascălul Alecu, călăuza lor de la Văratic, pune sticla la adăpost.
La „Săhăstria”, un pustnic care culege „săcărică” prin poiană nu are nimic de dat oaspeților. Dascălul Alecu îi cere direct: „Până una alta, părinte, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămisiți de foame și căzuți de osteneală.” Pustnicul dispare în chiliile ruinate și se întoarce cu două pâini negre ca pământul și un smoc de ceapă verde. Pâinile sunt de piatră, drept care dascălul le ia și le moaie în pârâu, după care se așază cu toții pe iarbă și mănâncă totul până la ultima firimitură. Hogaș iese din episod mirosind a ceapă, tovarășul suflă în vânt și bea apă.
Traversarea Hălăucei este cea mai solicitantă parte a drumului: munte înalt și pleșuv, bătut de vânt rece în plin iulie, fără umbră și fără adăpost. Tovarășul îngheață și clănțăne din dinți, în timp ce Hogaș îl ține treaz cu monologuri despre sublimul naturii și despre Jupiter bătrân și amărât pe Olimp, care nu mai are nici adoratori, nici adversari. „Stă plecat și gârbov pe ruginitu-i sceptru”, scrie Hogaș despre zeul bătrân, „și în sufletul lui nu are decât un singur dor: să moară; dar nu poate, căci e nemuritor.” Pe creastă se oprește și privește în jur: „O cascadă de aer subțire și rece se revărsa de pe cele din urmă înălțimi apusene ale Hălăucei și se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.” Urma vântului tăia brazde în iarba rară și sălbatică. „Te salut, bătrână Hălăucă!”, scrie el, și trece mai departe. Noaptea îi prinde rătăciți, fără potecă, pe întuneric complet, și un lătrat de câine auzit în depărtare devine singura orientare posibilă. Dau de o stână, unde câinii îi înconjoară imediat și ciobanii stau la ușă cu ciomegele în mână, nedumeriți. Baciul cel bătrân îi primește, le dă mămăligă și brânză sub toate formele și le arată pentru noapte o șandramă părăsită cu câteva scânduri deasupra. Înainte de a adormi, Hogaș privește prin crăpăturile peretelui cerul negru și plin de stele și consemnează că, în acel moment, nu și-ar fi dorit să fie altundeva. Vântul urlă toată noaptea, dar dimineața cei doi sunt nevătămați și pleacă mai departe.
Coborând spre văile din nordul munților, călătoria capătă alt ritm. Oamenii sunt mai rari, satele mai depărtate unul de altul, drumurile mai puțin bătute. Axinia, ghida lor sprintenă din Sabasa, îi duce la o gazdă din sat – o femeie venită de la Fălticeni, cu bărbatul plecat de zece ani și doi copii, dintre care cel mic, Vasilică, nu și-a văzut niciodată tatăl. Seara, după cină, Hogaș îl vede pe băiat îngenunchind singur în mijlocul casei, cu mâinile împreunate și ochii pironiți în tavan, spunând cu glas tare o rugăciune. „Îmi încrucișai mâinile pe piept și, fără voie, întoarsei fața spre răsărit”, scrie Hogaș.
La Dorna, călătoria pe jos se termină. De acolo, cei doi coboară pe Bistrița cu pluta, printre Chei și Chetroși, pe un râu care nu iartă neatenția. Hogaș privește malurile cum trec, stâncile care se strâng deasupra apei, brazii care atârnă peste curent, și consemnează că nu regretă nimic din drumul făcut – nici foamea de la Sihăstria, nici frigul de pe Hălăuca, nici nopțile în șuri. „Frumusețea nu se capătă fără osteneală”, scrie el, undeva spre capătul cărții.
Sandu MUNTEANU
