Episcopul-cărturar Melchisedec Ştefănescu

Una dintre marile personalităţi ale Neamţului, un fiu al Gârcinei, episcopul Melchisedec Ştefănescu a fost autorul a peste 120 de titluri: cărţi, memorii, comunicări ocazionale sau predici. A avut o prodigioasă activitate diplomatică, a sprijinit educaţia religioasă şi a păstorit cu mare râvnă eparhiile ce i-au fost încredinţate. A avut şi duşmani, care au ridicat împotriva sa vorbe grele. Dar urmaşii săi istorici, în frunte cu Nicolae Iorga, au dovedit că episcopul-cărturar a fost pentru români o „icoană curată”.

După datele inscripţionate pe lespedea care acoperă mormântul său de la Episcopia Romanului, a văzut lumina zilei la 19 februarie 1822. Alţii, cred că s-ar fi născut la 15 februarie 1823, după unele „notiţe biografice”, ale lui V. Mandinescu, fostul director al cancelariei episcopale a Romanului. La botez el a primit numele de Mihai. Tatăl său, Petru Ştefănescu, preot în sat, era dintr-o familie preoţească de pe la jumătatea veacului al XVII-lea. Mama sa, Anastasia, era fiica preotului Ioan Focşa din satul Negreşti. Elena s-a călugărit cu numele de Evghenia la Mănăstirea Văratec, pe care a condus-o apoi ca stareţă, Sosana, călugărită cu numele de Suzana la Schitul Almaş, apoi stareţă la mănăstirea Războieni; Vasile, preot, protopop şi, după moartea soţiei, călugăr cu numele Valerian, apoi arhiereu; Ioan, călugărit cu numele de Ieronim.

A urmat „şcoala sătească din Gârcina”, unde „a cetit şi a cântat bisericeşte” şi s-a remarcat cu tragere spre învăţătură şi a fost trimis la Piatra pentru o şcoală mai înaltă. În 1834, a plecat la Iaşi, unde a fost înscris la Seminarul Socola. Absolvent în 1843, a fost numit profesor „supleant” la catedra de Retorică, Pastorală şi Istorie Naţională, la seminarul amintit, fiind remarcat cu o pregătire temeinică şi aptitudini deosebite. În decembrie 1843, a îmbrăcat haina monahală cu numele de Melchisedec. Recomandat de Filaret Scriban, directorul seminarului, în august 1844 a fost hirotonit ierodiacon al Bisericii „Schimbarea la Faţă” de la Mănăstirea Socola.

În luna august 1848, a fost trimis la Kiev spre a-şi întregi pregătirea teologică şi, la sfârşitul anului academic 1851-1852, corpul profesoral al Academiei Kievene a acordat lui Melchesedec Ştefănescu titlul de „magistru în Teologie şi Litere”. A fost hirotonit, la Kiev, la 3 octombrie 1851, ca ieromonah. A revenit la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi ca profesor în 1852. A devenit la 6 iunie 1852 protosinghel, apoi arhimandrit.

La 29 august 1857, arhimandritul Melchisedec a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei din partea clerului huşean, iar la propunerea lui Mihail Kogălniceanu a fost numit, în ziua de 30 aprilie 1860, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, de unde a demisionat peste câteva zile, revenind ca locţiitor al Eparhiei Huşilor, calitate în care a stat până în 17 noiembrie 1864.

La 17 noiembrie 1864, Melchisedec Ştefănescu a luat conducerea Episcopiei Dunării de Jos, înfiinţată la acea dată, ca sufragană a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Melchisedec a fost numit episcop al Dunării de Jos şi întărit de Alexandru Ioan Cuza prin decret domnesc în ziua de 11 mai 1865, iar în ziua de 27 mai acelaşi an i s-a încredinţat „toiagul pastoral al acelui sfânt scaun episcopal”. Iată decretul prin care a fost numit şi investit: „Alexandru Ioan I, cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn Principatelor Unite Române, la toţi de faţă şi viitori, sănătate. În virtutea articolului I din legea pentru numirea Mitropoliţilor şi Episcopilor; văzând Jurnalul Consiliului nostru de Miniştri din şedinţa sa de la 10 mai 1865; Aprobând raportul Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice sub nr. 16369; Apreciind meritele şi pietatea recunoscută a Prea Sfinţitului Arhiereu Melchisedec; Noi, prin Decretul nostru Princiar din 11 mai sub nr. 670, am întărit cu plăcere de Episcop pe Prea Sfinţia Sa la scaunul Eparhiei Dunării de Jos şi după prerogativele ce avem, am încredinţat Prea Sfinţiei Sale în 27 mai Toiagul Pastoral al acestui sfânt scaun episcopal; Datu-s-a în Palatul Nostru Princiar în capitala Bucureşti la anul mântuirii una mie opt sute şase zeci şi cinci şi cel de al şaptelea al Domniei Noastre în Principatele Unite Române” Alexandru Ioan, Ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ad interim, indescifrabil. S-a înregistrat la Cancelaria Consiliului Miniştrilor sub nr. 2, Secretar General I. C. Petrescu.

Adversarii episcopului au dezlănţuit o campanie aprigă împotriva sa, considerându-l episcop necanonic, deoarece a fost numit într-un scaun episcopal şi nu ales, aşa cum statornicesc canoanele. La 23 mai 1865, după apariţia decretului princiar, Melchisedec, ca urmare a campaniei amintite împotriva sa şi a altor episcopi numiţi de domnitorul Unirii din 1859 şi-a înaintat demisia care n-a fost acceptată.

După Nicolae Iorga, eruditul teolog era „un cleric de o largă cultură, cu o chemare ştiinţifică netăgăduită, om cinstit, modest şi binefăcător. Ce mai multă vorbă? O adevărată podoabă a Bisericii, care de mult nu mai era cu ce se împodobi”. (…) A scăpat, pe vremea lui Cuza, să ajungă episcop. N-au avut încotro şi l-au ales şi membru al Academiei. Dar aici i s-a oprit rostul: pragul Mitropoliei care i se cuvenea, nu l-a călcat, nici la Bucureşti, nici măcar la Iaşi. Rost în afacerile publice n-a putut afla. A trăit în bănuială şi prigonire. A murit singuratec. S-a săpat repede şi adânc groapa lui de uitare”. Şi „cel mai rău a fost că dacă ai fi întrebat de ce el e dat necontenit în lături pentru a face loc ariviştilor bisericeşti, politicienilor cu anteriu, preoţilor de casă ai puternicilor, ţi s-ar fi şoptit la ureche: băgaţi de samă. E rusofil! Şi, la orice prilej, presa liberală îi tot dădea cu rusescul Melchisedec!”.

Împreună cu Ioan Cantacuzino, în anul 1868, a fost trimis într-o misiune diplomatică la Petersburg. C.C. Diculescu publica însemnările misiunii în Rusia la 1868 a lui Melchisedec, reluate de Nicolae Iorga: „Vlădica de Ismail sau al Dunării de Jos mersese împreună cu I. Cantacuzino, tatăl învăţătorului care e directorul Serviciului Sanitar, pentru a lămuri odată pe ruşi cari, înteţiţi de Patriarhul din Constantinopol şi de unele persoane nemulţumite de la noi, ne socoteau trecuţi la catolicism prin mijlocirea Francesilor şi aveau cele mai ciudate idei despre nestabilitatea noastră politică, despre anarhismul lui Ion Brătianu, despre sentimentele şi purtarea prinţului Carol. Melchisedec s-a dus la Mitropolitul Petersburgului, la cei de Kiev şi de Tver, la Gorceacov a prânzit la acesta cu Giers, viitorul cancelariu, cu directorul vestitului Departament Asiatic, cu Hitrovo, care era să fie un fel de tiran diplomatic al României, cu doi Cantacuzini rusificaţi; a avut două audienţe la Ţarul, care, ca unui Vlădică, i-a sărutat mâna” (…) Văzându-l aşa de laic în vederile sale, aşa de loial în sentimente, ruşii săriră în sus de indignare şi-i aruncară ofensa că nu ţine la Biserică, dar el răspunse atâta: Biserica nu se poate isola de ţară: interesele ţerii nu pot să fie străine Bisericii!”.

În august 1875, a luat parte ca delegat al Sfântului Sinod, împreună cu arhiereul Ghenadie, locotenent de episcop la Argeş, la Conferinţa Teologică de la Bonn, consacrată statornicirii unor relaţii frăţeşti cu vechii catolici.

Menţionăm şi lucrarea „Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii şi ereticii ruseşti”napărută la Bucureşti în 1871. Cât timp a fost în scaunul episcopal al Eparhiei Dunării de Jos a cunoscut viaţa religioasă a locuitorilor eparhiei. Printre aceşti locuitori, unii erau de origine etnică rusă, adepţi ai unor dezbinări religioase a căror obârşie era lipovenismul sau rascolul. Episcopul a acordat atenţiei acestei schisme, care a tulburat liniştea Bisericii Ortodoxe Ruse, căci manifestările acestora puneau în primejdie „unitatea morală şi de credinţă a fiilor ortodocşi”. Această schismă a fost ca un protest împotriva acţiunii întreprinse de Patriarhul Nicon de a îndrepta cărţile de cult şi de a introduce însemnarea sfintei cruci de către credincioşi, ca în toată ortodoxia, cu trei degete şi nu cu două cum se făcea până atunci în Rusia. Treptat, această schismă a generat anumite secte: Bezpopovşcina şi Popovşcina. Partea a doua cărţii este intitulată „Eresurile şi sectele existente în Rusia”. Descriind ereziile şi sectele, episcopul Melchisedec a dat detalii privind doctrina şi practicile greşite ale acestora, amintind că şi în România unele dintre ele au adepţi, apoi enunţă câteva măsuri pentru limitarea procesului de răspândire printre credincioşii ortodocşi.

La 22 februarie 1879, Melchisedec a fost ales Episcop al Romanului, unde şi-a încununat opera gospodărească şi culturală cu mari şi importante înfăptuiri, care sunt vii în amintirea tuturor. Pentru merite deosebite, la 10 septembrie 1870, a fost ales membru al Academiei Române. A donat, prin testament, Academiei Române, biblioteca sa conţinând 2511 cărţi, 82 manuscrise şi 114 monede. A încetat din viaţă, la vârsta de 69 de ani, la Roman, în ziua de 16 mai 1892.

Prof. dr. Daniel DIEACONU