În politica românească, curajul deciziei este invocat des și practicat rar. Iar atunci când vine momentul asumării, liderii par să descopere brusc virtuțile democrației interne sau ale „consultării poporului”. Exact asta vedem în aceste zile, în jurul moțiunii de cenzură împotriva Guvernului Bolojan: doi lideri de partid, Sorin Grindeanu și George Simion, care conduc formațiunile inițiatoare ale demersului, dar care evită să spună clar și direct „noi am decis”.
În cazul PSD, mecanismul a fost deja testat și prezentat ca model de legitimitate. Sub conducerea lui Sorin Grindeanu, partidul a organizat pe 20 aprilie 2026 un referendum intern, botezat sugestiv „Momentul Adevărului”. Aproximativ 5.000 de membri și lideri locali au fost chemați să spună „da” sau „nu” retragerii sprijinului politic pentru premierul Ilie Bolojan. Rezultatul, prezentat ca fiind covârșitor – peste 97% în favoarea ieșirii de la guvernare – a fost transformat rapid în argument suprem: nu liderii au decis, ci partidul.
Formal, totul pare impecabil. În realitate, responsabilitatea a fost diluată cu grijă. Decizia nu mai aparține unui lider sau unui grup restrâns, ci unei mase largi, greu de identificat și imposibil de tras la răspundere. În plus, apelul la „vocea partidului” a fost dublat de solicitarea unor demisii „în alb” din partea celor aflați în funcții guvernamentale, semn că disciplina internă rămâne mai importantă decât orice dezbatere reală. Asta după ce Sorin a avut grijă să transmită în teritoriu exact ce vrea.
Dacă PSD a mutat responsabilitatea către propria bază de partid, AUR pare să încerce același exercițiu, dar în relația directă cu electoratul. Cu doar câteva zile înainte de votul moțiunii, George își întreaba retoric susținătorii, într-un mesaj, dacă „trebuie votată moțiunea” și dacă partidul „trebuie să meargă mai departe cu acest demers”.
Întrebarea vine după un discurs dur, în care liderul AUR acuză partidele – inclusiv PSD, aliatul de moment – de „tunuri” financiare și contracte suspecte în programul SAFE. Iar la final, pasează decizia semnării motiunii si a votării ei alături de Sorin și pesediști către public, ca și cum votul parlamentar ar fi un exercițiu de sondaj online.
Gestul ridică o întrebare simplă: dacă liderii nu decid, atunci cine răspunde? Dacă moțiunea trece și produce efecte politice majore, meritul va fi revendicat, fără îndoială. Dacă eșuează sau generează consecințe negative, vina va fi, probabil, difuză – a partidului, a oamenilor, a contextului.
În ambele cazuri, avem aceeași tehnică: transferul responsabilității. Sorin-PSD o face organizat, prin mecanisme interne care dau impresia de participare democratică. George-AUR o face spectaculos, prin apel direct la electorat, în cheia unei legitimități populare. Rezultatul este însă identic: liderii se poziționează în spatele unei decizii colective, evitând asumarea personală.
Paradoxal, această fugă de responsabilitate apare exact într-un moment care ar cere claritate și fermitate. O moțiune de cenzură nu este un exercițiu de imagine, ci un act politic major, cu consecințe directe asupra stabilității guvernării și asupra direcției țării. Ca să nu mai vorbim despre cele care afectează direct buzunarul cetățeanului.
În loc de asta, asistăm la o politică a eschivei elegante: Sorin și George sunt lideri care conduc, dar nu decid; care decid, dar nu își asumă; care câștigă capital politic dintr-o acțiune, dar pasează costurile către alții în caz de eșec.
În final, nu baza partidului și nici „poporul” votează în Parlament, ci parlamentarii, sub conducerea liderilor lor. Iar responsabilitatea, oricât ar fi împachetată în consultări și procente, nu poate fi delegată la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, ea se întoarce exact acolo de unde a fost pasată: la vârful politicii.
Valentin BĂLĂNESCU
