Evanghelia Duminicii a patra după Rusalii, a vindecării slugii sutașului din Capernaum, ne așază înainte una dintre cele mai tulburătoare întâlniri dintre Hristos și omul aflat la marginea poporului ales. Sutașul nu era evreu, ci roman. Nu era ucenic, nu era cărturar, nu era om al templului. Era reprezentantul unei puteri politice și militare străine, poate chiar incomode pentru poporul iudeu. Și totuși, tocmai el devine model de credință, smerenie și grijă pentru celălalt.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.” În această frază scurtă se află o lume întreagă de omenie. Sutașul nu vine la Hristos pentru sine. Nu cere o favoare personală, nu cere putere, biruință sau prestigiu. Vine pentru altul. Vine pentru sluga lui, pentru cel aflat sub autoritatea lui, pentru omul vulnerabil, neputincios, lipsit de glas public. Într-o lume în care sluga putea fi ușor înlocuită, sutașul nu o înlocuiește, ci o poartă în inimă, şi astfel suferința slugii devine suferința lui.

Aceasta este prima mare lecție a Evangheliei: adevărata credință nu se închide în interiorul propriei persoane, ea devine rugăciune pentru altul, grijă pentru altul, responsabilitate pentru cel aflat în suferință. Credința sutașului nu este o idee, ci o faptă. Nu este doar convingere, ci iubire lucrătoare.

Alteritatea: de la străinul suspect la aproapele iubit

Tema profundă a acestei Evanghelii este alteritatea. Prin „alteritate” înțelegem prezența celuilalt ca diferit de mine: prin neam, statut social, limbă, credință, cultură, educație, sensibilitate sau experiență de viață. Cuvântul vine din latinescul „alter”, care înseamnă „celălalt”. În filosofia modernă, alteritatea a devenit o temă centrală mai ales în gândirea personalistă și dialogică, acolo unde omul nu mai este înțeles ca individ izolat, ci ca ființă aflată permanent în relație. Eu nu mă descopăr deplin decât în întâlnirea cu celălalt.

În creștinism, însă, alteritatea nu este doar o temă filosofică, ci o realitate duhovnicească. Celălalt nu este un obstacol, nu este un rival, nu este o amenințare, ci este chip al lui Dumnezeu. Fiecare om, chiar atunci când este străin, bolnav, sărac, incomod sau diferit, poartă în sine taina unei chemări divine. De aceea, raportarea creștinului la celălalt nu poate fi una de dispreț, indiferență sau superioritate, ci una de respect, milă și responsabilitate.

Evanghelia de la Matei răstoarnă prejudecățile epocii. Un roman, adică un străin, se dovedește mai sensibil decât mulți dintre cei care se considerau fii ai Împărăției. Un militar, obișnuit cu ordinul și disciplina, se dovedește delicat în fața suferinței. Un om cu autoritate se smerește și spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu.” Iar Hristos Se minunează de credința lui, iar această uimire a lui Hristos este, de fapt, o chemare pentru noi. Să nu judecăm omul după etichetă şi să nu confundăm apartenența exterioară cu adâncul inimii.

Credința care vede durerea altuia

Sutașul nu cere ca Hristos să-i explice suferința slugii. Nu transformă boala celuilalt într-o discuție rece şi nu caută vinovați. “Numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea.” Această mărturisire arată că sutașul recunoaște în Hristos o autoritate mai presus de orice autoritate omenească. El, care știa ce înseamnă comanda militară, înțelege că boala, distanța, trupul și moartea se supun cuvântului dumnezeiesc. Nu Îl vede pe Hristos ca pe un simplu vindecător, ci ca pe Domnul vieții.

Sutaşul arată o credință mijlocitoare, una care poartă pe celălalt în rugăciune. Aici se află una dintre cele mai frumoase definiții creștine ale grijii: să duci înaintea lui Dumnezeu durerea celui care nu mai poate merge singur.

În Biserică, această grijă devine rugăciune comună. Ne rugăm „pentru pacea a toată lumea”, pentru bolnavi, pentru cei robiți, pentru cei călători, pentru cei în suferință, pentru cei pe care îi știm și pentru cei pe care nu îi știm. Rugăciunea creștină lărgește inima. Ea ne scoate din egoism și ne învață să spunem: nu mă mântuiesc singur, nu trăiesc singur, nu sufăr singur.

Empatia: a simți cu celălalt fără a te pierde pe tine

Din punct de vedere psihologic, grija pentru celălalt este strâns legată de empatie. Termenul „empatie” are o istorie relativ recentă în limbajul științific. El provine din grecescul „empatheia”, dar a intrat în gândirea modernă prin termenul german „Einfühlung”, folosit inițial în estetică pentru a descrie capacitatea omului de a „simți în interiorul” unei forme, imagini sau experiențe. Mai târziu, psihologia a preluat termenul pentru a desemna capacitatea de a înțelege și de a simți ceea ce trăiește o altă persoană.

Astăzi, psihologia vorbește despre mai multe forme de empatie. Există empatia cognitivă, prin care înțelegem perspectiva celuilalt; empatia afectivă, prin care rezonăm emoțional cu starea lui; empatia somatică, prin care trupul nostru reacționează instinctiv la durerea altuia; și empatia compasională, care merge mai departe și se transformă în ajutor concret.

Această ultimă formă se apropie cel mai mult de spiritul Evangheliei. Creștinul nu este chemat doar să observe suferința, nici doar să o simtă, ci să răspundă la ea cu discernământ, rugăciune și faptă. Empatia, fără acțiune, poate rămâne simplă emoție. Compasiunea, însă, devine iubire activă.

Totuși, psihologia contemporană atrage atenția și asupra unei limite necesare: grija pentru ceilalți trebuie să fie sănătoasă. A fi empatic nu înseamnă să te destrami sub povara tuturor durerilor lumii. Nu înseamnă să trăiești în locul altuia, să controlezi viața lui sau să te anulezi pe tine însuți. Există o oboseală empatică, o epuizare a compasiunii, care apare atunci când omul preia durerea tuturor fără rugăciune, fără limite, fără odihnă interioară.

Creștinismul aduce aici un echilibru profund: purtăm sarcinile unii altora, dar le purtăm înaintea lui Hristos. Nu noi suntem mântuitorii lumii. Nu noi vindecăm prin propriile puteri. Noi iubim, ajutăm, însoțim, dar vindecarea deplină vine de la Dumnezeu.

Aproapele nu este întotdeauna cel care seamănă cu noi

Hristos spune: „Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor.” Aceste cuvinte descoperă universalitatea mântuirii. Dumnezeu nu este proprietatea unui grup, a unei clase, a unei națiuni sau a unei elite religioase. Chemarea Sa este pentru toți.

Pentru creștinul de astăzi, aceasta înseamnă că aproapele poate fi și cel diferit de noi. Poate fi străinul, săracul, bolnavul, cel marginalizat, cel care gândește altfel, cel care nu are aceeași educație, cel care vine din altă cultură sau din altă experiență de viață. Alteritatea nu trebuie să devină zid, ci prilej de întâlnire.

Desigur, iubirea creștină nu înseamnă confuzie morală și nici renunțare la adevăr. Hristos nu ne cere să dizolvăm credința în sentimentalism. Dar ne cere să nu transformăm adevărul în armă împotriva omului. Adevărul fără iubire devine asprime. Iubirea fără adevăr devine slăbiciune. În Hristos, adevărul și iubirea se întâlnesc.

Sutașul ne învață tocmai această unitate: are autoritate, dar nu este trufaș; are credință, dar nu este zgomotos; are putere, dar o folosește pentru a salva; este străin, dar se poartă ca un apropiat; este păgân după origine, dar se dovedește credincios prin inimă.

Să purtăm pe celălalt în inimă

Evanghelia sutașului din Capernaum este o Evanghelie a credinței, dar și o Evanghelie a grijii. Ea ne arată că omul cu adevărat credincios nu se gândește doar la sine. El poartă în inimă suferința altuia și o duce înaintea lui Hristos.

Într-o lume în care individualismul ne învață să ne apărăm confortul, Evanghelia ne învață să ne lărgim inima. Într-o societate în care diferențele devin adesea motive de conflict, Hristos ne arată că străinul poate deveni model de credință. Într-o cultură în care empatia riscă să fie confundată fie cu slăbiciunea, fie cu epuizarea, creștinismul ne învață compasiunea echilibrată: să fim aproape de celălalt fără să ne pierdem, să ajutăm fără să dominăm, să iubim fără să cerem răsplată.

A ne raporta creștinește la celălalt înseamnă a-l privi ca pe un dar și ca pe o responsabilitate. Înseamnă a nu trece nepăsători pe lângă suferință. Înseamnă a înțelege că aproapele nu este doar cel care ne seamănă, ci și cel care ne provoacă, ne tulbură, ne cheamă să ieșim din noi înșine.

Sutașul din Capernaum rămâne peste veacuri icoana omului care a știut să unească autoritatea cu smerenia, credința cu iubirea, distanța socială cu apropierea inimii. De aceea, Hristos nu laudă originea lui, nici funcția lui, nici rangul lui, ci credința lui, iar credința lui se vede tocmai în grija pentru celălalt.

Poate că aceasta este una dintre cele mai simple și mai grele porunci ale vieții creștine: să nu trăim cu inima închisă. Să vedem omul şi să-i ascultăm durerea. Să facem, după puterea noastră, binele concret. Și să credem că un singur cuvânt al lui Hristos poate vindeca nu doar trupul bolnav, ci și relațiile rănite dintre oameni.

Pr. prof. dr. Mihai Capşa TOGAN