Nu s-a născut în România, ci în Spania și, până în clasa a III-a, a mers la școală în Țara bascilor. În următorul an școlar, când Eduard trebuia să termine școala primară, familia s-a mutat în Belgia, urmând peregrinările părinților pentru un loc de muncă mai bine plătit, pentru o viață mai bună. Apoi, după un an în care a învățat în limba franceză, abia ce s-a acomodat cu noua viață și, când trebuia să intre la gimnaziu, Eduard Gliga a luat-o de la capăt în sistemul de învățământ din România. A repetat ultimele module ale clasei a IV-a, nu pentru că ar fi rămas repetent ci din cauza procedurilor din educația preuniversitară românească ce nu permit transferul unui copil decât la începutul anului școlar.

”Când ne-am mutat în România, în loc să înceapă clasa a V-a a mai făcut jumătate de clasa IV-a, pentru că ne-am mutat în luna ianuarie a acelui an. L-am transferat în timpul anului școlar și nu a fost nicio problemă. În Spania el a învățat foarte bine, tot timpul a fost printre primii. Un copil foarte inteligent și liniștit. Asta și datorită faptului că noi nu l-am lăsat niciodată cu telefonul mobil. Am preferat să învețe și el a fost de acord cu lucrul acesta”, își amintește Loredana Gliga, mama lui Eduard.

La doar 7 sutimi de nota maximă!

Eduard are acum 15 ani, a terminat gimnaziul din Farcașa, acolo unde locuiește de câțiva ani împreună cu părinții și Mateo, frățiorul lui de 9 ani, născut tot în Spania. Deși a întrerupt mereu studiile, luând-o de la capăt într-un cu totul alt sistem educațional de trei ori, Eduard a absolvit, în această vară, cu media cea mai mare din Școala Gimnazială Farcașa – 9,93! Mama a fost cea care l-a ajutat, acasă, să înțeleagă tainele matematicii, încă de la primii pași în școală, lucrând cu el suplimentar, pentru că, la școala primară din Spania, cerințele erau destul de mari la această disciplină și la științele exacte în general. Edi a fost un copil studios, curios să afle despre toate minunile lumii în care trăiește. Nu este genul de tocilar, lucrează în ritmul lui și încearcă să-și facă timp și pentru a mai ”copilări”. Edi își amintește Spania dintr-o cu totul altă perspectivă, față de mama lui. Pentru el perioada petrecută acolo reprezintă cei mai frumoși ani, nu numai pentru că așa este copilăria – cea mai frumoasă parte a vieții tuturor! Ci pentru că în Țara Bascilor avea timp berechet pentru joacă, își făcuse o mulțime de prieteni și petrecea ore întregi în aer liber, jucându-se, cu copii care nu erau obsedați de telefonul mobil, laptop sau platformele de socializare.

”Jurnalul unui puști”… introvertit

Neavând acces la device-uri ce ar fi putut să-i ocupe timpul, a citit foarte mult și citește în continuare, refugiindu-se în aventurile personajului principal din ”Jurnalul unui puști” (”Diary of a Wimpy Kid”, de Jeff Kinney) – o serie de romane satirice pe care a citit-o în toate cele trei limbi pe care le vorbește: spaniolă, franceză și română.

Eduard s-a refugiat în peripețiile amuzante ale lui Greg Heffley, un elev de gimnaziu care face slalom, cu umor, prin problemele specifice vârstei și care face toate acele năzbâtii pe care el, chiar dacă a avut pornirea să le facă, s-a cenzurat și nu le-a trăit niciodată. Educația primită în familie și autodisciplina l-au împiedicat să fie atât de extrovertit și de aventuros precum puștiul din jurnalul pe care îl apreciază generații întregi de copii și adolescenți din întreaga lume.

Acum, când urmează Evaluarea Națională, pentru Edi, copilul introvertit, modest, dar cu o mare apetență pentru studiu și o capacitate intelectuală ieșită din tiparele normale, nu are mari emoții. Își dorește să meargă la Liceul ”Mihail Sadoveanu” din Borca, deși orice liceu din România și l-ar dori ca elev.

Mama crede că modul lui de a învăța este unul lent, însă Eduard știe foarte bine ce face. El ”nu turează motoarele”, își dă răgaz să înțeleagă noțiunile noi, le studiază în tihnă, le înțelege și apoi le consolidează prin exerciții. Un autodidact care își așează în minte lucrurile conform unei discipline proprii.

Întoarcerea la copilărie

Cea mai mare dorință a lui Eduard, cea pe care numai sufletul lui o știe, nu este să primească vreun device scump, un Iphone ultimul răcnet sau vreo altă chestie sofisticată. Edi își vrea doar dreptul la joacă înapoi! Vrea să mai poată fi copilul lipsit de griji, care se joacă cu prietenii pe coclauri, aleargă, bate mingea și privește trântit în iarbă ce forme mai iau norii de deasupra lui.

”Pe lângă învățat, aș vrea să mă joc mai mult cu prietenii mei, cum făceam în Spania. Aici, numai dacă ne jucăm așa, pe la școală, în recreații sau în timpul orei de sport. Dacă ne mai întâlnim, căci e foarte greu, pentru că fiecare merge în satul lui, unul aici, altul mai departe. Nu prea avem timp să ne întâlnim cu toți”, mărturisește Eduard cu o voce nostalgică.

”Învăț foarte mult… Dar, cel mai mult la școală, îmi place că discut cu prietenii tot fel de chestii, nu neapărat legat de școală, din viața cu zi cu zi. Ne mai întâlnim când mergem pe stradă, către casă sau când mergem undeva împreună, discutăm. Dar, facem prea puține lucruri împreună!”, spune Edi cu o ușoară tristețe în glas.

Un copil care a fost an de an premiant, care și-a făcut părinții mândri, își continuă parcursul academic fără a face eforturi ieșite din comun, pentru că îi place să studieze. ”A învăța” se conjugă altfel pentru un elev premiant și ambițios decât pentru restul clasei.

Nostalgiile unui premiant

Dincolo de toate aceste reușite, din vocea lui Edi, din cât de mult vorbește despre timpul liber petrecut cu puștii de seama lui în Spania,  răzbate o mică traumă sufletească. Trauma unora dintre copiii și adolescenții care nu mai au timp să mai trăiască acele momente de intimitate cu prietenii, pentru că asupra lor se pun presiuni din toate părțile: școală, societate.

”Tu poți să fii cel mai bun la Matematică!… la  Limba și literatura română, la Chimie, la Fizică, La Geografie, Biologie ș.a.m.d.!”, îi spun profesorii.

Familia rămâne un sprijin, dar, de multe ori, părinții pun limite prea stricte timpului petrecut în afara studiului, cu amicii, din dorința firească de a se asigura că fiul sau fiica va avea ”o carieră bună”.

Astfel de copii sau tineri, olimpici cu rezultate excepționale, rămân, neștiuți de nimeni, cu acest gol secret în suflet. Tristețea de a pierde frumusețea unui meci de forbal, a unei fugăreli zdravene pe cărările satului…toate acele momente în care își ”permit” să fie din nou copii!

”Îmi place să joc fotbal foarte mult, eu sunt fundaș de obicei. Nu sunt chiar atât de bun și nu vreau să-mi încurc echipa ieșind mai în față… Aș vrea tare mult să pot să mă mai joc cu colegii!”, spune cu însuflețire Edi și glasul lui capătă inflexiuni vesele.

”Spania e o țară mai caldă decât România, din punctul acesta de vedere, copiii se joacă mult mai mult! Eram mult mai uniți între noi, copiii. Și, în Spania, eram un grup mult mai mare. Ei sunt mult mai deschiși decât aici”, menționează Eduard la cei 15 ani pe care-i are.

Angela CROITORU