Despre fortăreața medievală Neamț, istorii mai puţin ştiute. „Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!”

În acest final de săptămână, urbea de la malurile Ozanei este în sărbătoare, desfășurându-se ediția a XXV-a a Zilelor Cetății Neamț. Programul manifestărilor a fost conceput punându-se accent și pe împlinirea a 550 de ani de la evenimente petrecute pe plaiuri nemțene, fiind vorba despre bătălia de la Valea Albă – Războieni și asediul fortăreței voievodului Ștefan, tot în 1476, de către oștile conduse de sultanul Mahomed al II-lea. După cum se știe, tot într-o zi de „Cuptor”, pe 2 iulie 1504, domnitorul trecea la cele veșnice.

Dincolo de caracterul festiv al manifestărilor din Târgu Neamț, aducem în atenție câteva detalii (poate) mai puțin știute despre cetatea de pe culmea Pleșu. Construcţia ei este atribuită lui Petru I (1375-1391), a fost fortificată de Ştefan cel Mare şi distrusă în secolul al XVIII-lea, în 1718. Prima atestare apare pe 3 februarie 1395, într-un document care se referă la expediţia lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, în Moldova. Oştile maghiare au înaintat până la cetate, asediind-o fără izbândă. Iar la 2 februarie 1395 s-a emis un act de cancelarie „Ante castrum Nempch“, care reprezintă prima atestare. Apoi, Ştefan cel Mare îi atribuie un rol important, având rol de apărare în cazul atacurilor turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonezilor. Considerând că cetatea nu este suficient întărită pentru a rezista, între bătălia de la Podul Înalt (ianuarie 1475) şi cea de la Valea Albă (26 iulie 1476) voievodul a supraînălţat zidurilei, a construit creneluri și ferestre înguste. La toate aceste activităţi au fost folosiţi prizonieri turci, luaţi ostateci la Podul Înalt. După victoria de la Valea Albă, Mahomed al II-lea a asediat timp de opt zile Cetatea Neamţ, crezând că voievodul moldovean s-a retras aici, lucru nereal. În cele scrise de vistiernicul veneţian al sultanului, Giovanni Maria Angiolello, asediul este descris astfel: „Făcând încercarea de a cuceri fortăreaţa, s-au aşezat şapte bombarde şi în decurs de opt zile s-au făcut efortul de a o cuprinde, dar două din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau în fortăreaţă nu voiau să stea de vorbă şi toţi se apărau cu artilerie şi nu le păsa de noi“.

„Atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului“

În ani, otomanii şi-au extins dominaţia în Moldova și Ţările Române, impunând domni care le erau supuşi. Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie (1564 – 1568), la solicitarea sultanului mută capitala de la Suceava la Iaşi şi este obligat să dărâme cetăţile. Cu excepţia Hotinului, toate fortificaţiile au fost incendiate şi distruse. „Alixandru Vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetăţile de lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leaşi“. Alt domn care a primit poruncă să dărâme fortificaţiile a fost Dumitraşcu Cantacuzino, în 1675, într-un document menţionându-se „Atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului“, iar Nicolae Costin scria: „Şi punând lagum (praf de puşcă – n.r.), sub zidurile cetăţilor le-au arungat din temelie“. O perioadă, Cetatea Neamţ a avut garnizoane poloneze şi austriece, dar în urma unor confruntări militare, în 1718, Mihai Racoviţă (circa 1660 – 1744, domn în Moldova de trei ori), primeşte şi el ordin pentru distrugerea fortificaţiilor.

„Lui Mihai-vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au stricat, iar nu foarte de tot“, arată Ion Neculce. Apoi, Cetatea Neamţ şi-a pierdut importanţa politico-militară, iar procesul de degradare s-a accentuat. Domnii fanarioți nu au avut niciun interes să o reconstruiască, iar localnicii au folosit piatra din ziduri, din bastioane şi din pilonii podului de acces pentru a-şi construi case şi beciuri. Prin anii 1800 era o ruină, localnicii folosind piatra pentru a zidi beciuri şi case. „Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea! Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… Inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea…”, scria Alexandru Vlahuţă, în 1901.