Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii, a vindecării lunaticului, ne așază înaintea unei suferințe care tulbură nu doar trupul unui copil, ci întreaga sa familie. Un tată îngenunchează înaintea lui Hristos și strigă: „Doamne, miluiește pe fiul meu!”. Copilul își pierde controlul, cade când în foc, când în apă, iar cei din jur sunt neputincioși. Ucenicii înșiși încearcă să-l vindece, dar nu reușesc.

Este imaginea unei familii ajunse la capătul puterilor. O situație ușor de recunoscut și astăzi în casele în care cineva suferă de depresie, anxietate severă, tulburări psihotice, dependențe sau alte afecțiuni psihice. Boala nu îl rănește numai pe cel diagnosticat, ci îi cuprinde, într-un fel sau altul, și pe părinți, soți, copii ori prieteni.

Boala psihică nu este un motiv de rușine

Relatarea evanghelică vorbește despre lucrarea unui demon, potrivit înțelegerii teologice a textului de la Matei. Totuși, ar fi o greșeală gravă să identificăm automat bolile psihice cu posedarea demonică. Depresia nu înseamnă lipsă de credință, schizofrenia nu este dovada unei vieți păcătoase, iar atacurile de panică, des întâlinite astăzi, nu arată că omul este părăsit de Dumnezeu.

Bolile psihice sunt suferințe reale, complexe, care pot avea cauze biologice, psihologice, familiale și sociale. Ele necesită evaluare medicală, tratament, psihoterapie, răbdare și sprijin permanent. Credința nu ne cere să refuzăm medicina, după cum nici medicina nu trebuie să disprețuiască viața spirituală a omului. Psihiatrul, psihologul și duhovnicul nu sunt astăzi nicicum adversari, atunci când își respectă competențele, pot deveni împreună slujitori ai vindecării.

Uneori, comunitățile creștine îi rănesc tocmai pe cei care au cea mai mare nevoie de ajutor. Expresii precum „nu te rogi suficient”, „trebuie doar să gândești pozitiv” sau „dacă ai avea credință, ți-ar trece” pot adânci vinovăția și izolarea bolnavului. Omul aflat în depresie nu are nevoie de o sentință religioasă, ci de prezență, ascultare și ajutor concret. Iar când există pericolul automutilării sau al sinuciderii, intervenția medicală urgentă este obligatorie.

Strigătul unui tată pentru copilul său

Tatăl din Evanghelie nu ține o cuvântare elaborată. El rostește cea mai simplă și mai puternică rugăciune: „Doamne, miluiește!”. Este glasul părintelui care nu mai poate rezolva singur suferința copilului său, dar refuză să-l abandoneze. Îl aduce la Hristos și îngenunchează pentru el.

Într-o lume grăbită să judece comportamentele, acest tată ne învață să vedem omul din spatele manifestărilor bolii. Un adolescent retras nu este neapărat nerecunoscător. Un om care nu se mai poate ridica din pat nu este pur și simplu leneș, iar cineva copleșit de anxietate nu este lipsit de voință. Dincolo de reacțiile care ne sperie sau ne obosesc se poate afla o suferință pe care nu știm încă să o citim.

Hristos spune: „Aduceți-l aici la Mine!”. Nu poruncește îndepărtarea copilului, nu îl transformă într-un spectacol și nu îl reduce la suferința sa. Îl așază în centrul iubirii Sale și îi redă libertatea. Biserica este chemată să facă același lucru: să îi apropie pe cei vulnerabili, nu să îi ascundă; să le apere demnitatea, nu să le lipească etichete.

Credința cât un grăunte de muștar

Ucenicii Îl întreabă pe Hristos de ce nu au putut vindeca. Răspunsul este direct: „Pentru puțina voastră credință”. Nu este însă o condamnare a bolnavului și nici o formulă prin care orice suferință ar dispărea instantaneu. Credința nu este tehnică miraculoasă și nici negociere cu Dumnezeu. Credința cât un grăunte de muștar este puterea de a nu declara că totul s-a sfârșit. Uneori, muntele care trebuie mutat este prejudecata. Alteori, rușinea de a cere ajutor, frica de diagnostic, singurătatea sau convingerea că viața nu mai are sens. Muntele nu se mută întotdeauna într-o clipă. Poate fi înfruntat printr-un tratament urmat corect, o rugăciune rostită zilnic, o familie care rămâne aproape și o comunitate care nu abandonează.

Postul și rugăciunea despre care vorbește Mântuitorul nu sunt practici magice. Postul limpezește omul, îl învață măsura și îi slăbește egoismul. Rugăciunea îl așază înaintea lui Dumnezeu și îl împiedică să creadă că puterea îi aparține. Amândouă cer responsabilitate, discernământ și iubire.

De pe Tabor, în mijlocul suferinței

Evanghelia vindecării copilului urmează, în relatarea Sfântului Matei, după Schimbarea la Față. Pe Tabor, ucenicii văd lumina dumnezeiască strălucind pe chipul lui Hristos. Coborând de pe munte, întâlnesc însă durerea unui tată și zbuciumul unui copil. Această succesiune este esențială. Lumina credinței nu ne izolează de suferința lumii, ci ne trimite spre ea. Nu putem rămâne pe Tabor, captivați de frumusețea unei experiențe religioase, în timp ce la poalele muntelui oamenii cad „în foc și în apă”. Adevărata schimbare la față a creștinului se vede în felul în care privește chipul celui bolnav.

Hristos Se schimbă la Față pentru a ne arăta lumina ascunsă a dumnezeirii Sale, dar și pentru a ne învăța că niciun chip omenesc nu trebuie redus la boală, neputință sau diagnostic. În fiecare persoană rămâne o demnitate care nu poate fi anulată.

Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii, a vindecării lunaticului, ne cheamă, așadar, la o credință matură: una care se roagă, dar caută și ajutor specializat; care postește, dar nu stigmatizează; care speră în minune, dar nu refuză tratamentul; care vorbește despre suflet fără să ignore creierul și trupul. Credința autentică nu îl acuză pe cel căzut, ci îngenunchează alături de el și strigă: „Doamne, miluiește!”.

Preot prof. dr. Mihai Capşa Togan