Evanghelia de la Matei (21, 33-44), cunoscută drept „Pilda lucrătorilor celor răi”, este una dintre cele mai ferme rostiri ale Mântuitorului. Imaginea este simplă și, tocmai de aceea, tulburătoare: un stăpân sădește o vie, o împrejmuiește, îi construiește teasc și turn, apoi o încredințează unor lucrători. La vremea roadelor, trimite slujitori pentru a primi ceea ce i se cuvine. Aceștia sunt bătuți, omorâți, uciși cu pietre. În cele din urmă, stăpânul îl trimite pe propriul fiu. Dar lucrătorii, în loc să se rușineze de el, văd în moștenitor un obstacol: „Veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui.” În această frază se concentrează una dintre cele mai vechi și actuale ispite ale omului: dorința de a avea moștenirea fără a mai recunoaște existența moștenitorului, de a primi darul fără a mai accepta pe Dăruitor, de a transforma ceea ce ne-a fost încredințat în proprietate absolută.

Via nu ne aparține în mod absolut

În interpretarea tradiției creștine, stăpânul este Dumnezeu, via reprezintă poporul Său și, într-un sens mai larg, întreaga creație încredințată omului. Slujitorii trimiși sunt prorocii, iar Fiul este Hristos Însuși, Cel respins și ucis „afară din vie”. Dar pilda nu aparține doar trecutului biblic. Ea descrie cu uimitoare precizie o mentalitate contemporană: aceea de a trăi ca și cum totul ni s-ar cuveni. Casa, averea, poziția socială, educația, familia, sănătatea, timpul, chiar și oamenii din jurul nostru pot ajunge să fie considerați simple posesiuni. Uităm că, în perspectiva creștină, omul nu este proprietarul absolut al vieții sale, ci administratorul unui dar. Aici se află diferența fundamentală dintre Evanghelie și logica posesiei. Hristos nu condamnă proprietatea, bunurile sau moștenirea. Condamnă transformarea lor în idoli și, mai ales, folosirea lor împotriva celuilalt. Via fusese pregătită cu grijă de stăpân, iar lucrătorilor li se cereau doar roadele la vremea lor. Drama începe în momentul în care administratorii uită că sunt administratori și se comportă ca proprietari absoluți. Exact aici începe și drama multor relații contemporane.

„Să avem noi moștenirea”

Există familii în care o moștenire, un apartament, câteva hectare de pământ sau o succesiune nerezolvată reușesc să distrugă relații construite într-o viață întreagă. Frați care nu își mai vorbesc. Copii care își privesc părinții mai curând prin prisma bunurilor ce vor rămâne după ei. Rude care se întâlnesc la notar, dar nu se mai întâlnesc la masa familiei. Procese care durează ani, alimentate nu atât de nevoia materială, cât de orgoliu, resentiment și dorința de a demonstra cine „are dreptate”. Uneori, tragedia începe chiar înainte de moartea celui care lasă moștenirea. Bătrânul devine incomod pentru că ocupă o casă dorită de altcineva. Părintele este privit ca obstacol în calea unei succesiuni. Îngrijirea lui devine monedă de negociere: „Eu am avut grijă, deci mie mi se cuvine mai mult.” Evanghelia nu judecă procedurile juridice și nici drepturile succesorale. Acestea sunt necesare și firești. Ea pune însă o întrebare mult mai profundă: ce se întâmplă cu omul atunci când bunul devine mai important decât fratele? În pildă, lucrătorii nu mai văd în fiul stăpânului o persoană, ci un obstacol. „Acesta este moștenitorul.” Nu îl mai percep ca fiu, ca om, ca trimis al stăpânului, ci ca pe cel care stă între ei și avere. Orice relație toxică începe într-un mod asemănător: celălalt încetează să mai fie persoană și devine funcție, rival, piedică, sursă de bani, vinovat sau instrument al propriilor noastre interese.

Hristos și cultura relațiilor vindecate

Finalul pildei schimbă perspectiva. Hristos citează Psalmul: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.” Piatra respinsă devine temelia. Aceasta este logica paradoxală a creștinismului. Ceea ce lumea consideră slăbiciune – iertarea, răbdarea, renunțarea la orgoliu, împăcarea – poate deveni tocmai fundamentul unei vieți sănătoase. În cultura contemporană suntem învățați adesea să ne revendicăm drepturile. Și este bine să ne cunoaștem drepturile, însă Evanghelia adaugă ceva fără de care dreptatea poate deveni rece şi seacă: responsabilitatea față de celălalt. Poți avea dreptate juridic și, în același timp, să pierzi moral o familie, sau poți câștiga un proces și să pierzi un frate. Poți împărți perfect bunurile și să nu mai poți împărți niciodată aceeași masă. Modelul de viață oferit de Hristos nu presupune anularea dreptății, ci depășirea ei prin iubire. Creștinul este chemat să întrebe nu doar: „Ce mi se cuvine?”, ci și: „Ce este drept înaintea lui Dumnezeu și cum păstrez demnitatea celuilalt?” Această întrebare ar putea vindeca multe succesiuni înainte ca ele să ajungă în tribunal și multe familii înainte ca ele să se destrame. Pilda lucrătorilor celor răi este, în cele din urmă, o Evanghelie despre recunoștință și responsabilitate. Via ne-a fost dată, nu creată de noi. Familia ne-a fost încredințată şi viața însăși ne este oferită pentru o vreme. Dumnezeu caută „roadele”: iubirea, dreptatea, credința, grija față de cel slab, capacitatea de împăcare. Problema lucrătorilor nu a fost că au dorit să muncească via, ci că au vrut via fără stăpân, moștenirea fără moștenitor și darul fără recunoștință, ca în zilele noastre. Poate că aceasta este și una dintre marile ispite ale lumii noastre. Hristos ne amintește însă că adevărata moștenire nu este ceea ce rămâne în acte după noi, ci ceea ce rămâne în oameni datorită nouă. Casele se împart, pământurile se vând, conturile se golesc. Dar binele făcut, iertarea oferită și pacea păstrată într-o familie pot deveni o moștenire pe care niciun notar nu o poate evalua și niciun proces nu o poate împărți.