Al treilea episod al istoriei noastre romanţate este dedicat în special Americii de Nord, unde alcoolul a avut un rol deosebit în colonizare şi, de asemenea, în dezvoltarea crimei organizate! Şi încheiem cu o mişcare românească anti-alcoolică de la cumpănă de veacuri trecute.

Romul care a colonizat America

Vikingii au descoperit America de Nord în jurul anului 1000 şi au zis locurilor Vinland, după viile sălbatice ale zonei. Dar nu au colonizat regiunea, băştinaşii fiind foarte puţin primitori. În secolul al XVI-lea europenii au ajuns în America de Nord şi s-au aşezat pe pământuri aparţind de secole băştinaşilor. A început o deposedare de pământuri prin toate mijloacele. Iar unul dintre mijloace a fost… alcoolul. Europenii au descoperit că popoarele indigene ale continentului nu folosiseră niciodată alcoolul tare. Unele comunităţi produceau băuturi cu conținut scăzut de alcool, din porumb, specific acestor regiuni, sau din fructe de pădure, dar nimic cu tăria brandy-ul sau romului european. Trupul indigenului american nu avea secolele de adaptare la alcoolul tare precum cel al colonistului european. Iar când coloniştii europeni le-au oferit alcool în schimbul blănurilor, aurului, pământurilor, acest lucru a avut consecințe catastrofale. Amerindienii au numit alcoolul „apă de foc” şi am aflat despre acesta din scrierile lui James Fenimore Cooper sau Karl May. Denumirea era mai mult decât sugestivă şi exprima experiența lor, a unor oameni care nu întâlniseră niciodată așa ceva, iar primul contact cu alcoolul distilat era copleșitor din punct de vedere fizic. Şi au fost multe cazurile când coloniştii europeni îi îmbătau intenționat pe șefii indieni înainte de închierea tratatelor funciare sau de altfel şi tratatele semnate în stare de ebrietate au fost considerate valabile din punct de vedere juridic. Şi pământurile au trecut de multe ori la coloniştii europeni pentru o sticlă de rom.

„Părinţii Fondatori” ai Americii nu s-au dezis de alcool: James Madison îşi începea ziua cu puţin whisky, John Adams cu cidru, Washington era proprietarul unei importante distilerii, iar Benjamin Franklin a scris o odă dedicată băuturii. George Washington şi-a îmbărbătat trupele în războiul cu englezii cu o raţie zilnică de rom, fiind de părere că „beneficiile consumului moderat de alcool au fost experimentate în toate armatele şi nu trebuie disputate.” Una din primele crize apărute în noul stat a avut ca subiect whisky-ul. În 1791, Congresul american a votat o nouă taxă pe whisky, ce a devenit nepopulară, în special în Munţii Apallachi, unde producţia de whisky aducea venituri seminifcative fermierilor. În 1794, lângă Pittsburg, a avut loc o mică rebeliune armată împotriva taxei, iar preşedintele Washington a condus personal trupele pentru a pune capăt a ceea ce a s-a numit „Rebeliunea Whisky-ului”.

Un eşec de proporţii: Prohibiția americană

A fost unul dintre marile eșecuri din îndelungata istorie a luptei împotriva alcoolului. Pe 16 ianuarie anul 1920, după sfârşitul „marelui război”, în Statele Unite a intrat în vigoare „al XVIII-lea amendament” la Constituție: producția, transportul și vânzarea de alcool au devenit ilegale pe întreg teritoriul țării, a Statelor Unite ale Americii. A fost o întreprindere extraordinară, grandioasă din punct de vedere moral, rezultat al deceniilor de muncă ale mai multor grupări antialcoolice. Promotorii prohibiţiei alcoolului au numit-o „experiment nobil” şi sperau ca ea să ducă la diminuarea crimei şi a corupţiei şi la rezolvarea unor probleme sociale, precum violenţa domestică şi reducerea persoanelor sancţionate cu pedeapsa închisorii. Prohibiţia a beneficiat de sprijinul unor sectoare diferite de la progresiştii care sperau într-o îmbunătăţire a sănătăţii muncitorilor şi până la organizaţii extremiste precum „Ku Klux Klan” sau feministe şi religioase. În anul 1919, în timp ce se studia proiectul de lege-amendament, consumul de băuturi alcoolice era de 6 litri pe an/cap de locuitor. Şi susținătorii entuziaşti ai interdicției erau convinși că, eradicând consumul de alcool, America va deveni mai productivă, mai morală, mai sănătoasă. Se așteptau la o scădere a criminalității, la reducerea sărăciei, la consolidarea familiilor. Dar ceea ce s-a întâmplat în fapta fost tocmai opusul: în doar câteva luni de la introducerea prohibiției, în întreaga țară a apărut o rețea extinsă de producție și comerț ilegal cu alcool. Distilarea ilegală a devenit un fenomen de masă, iar barurile clandestine s-au deschis cu miile. Se spunea că doar în New York, în perioada prohibiției, au funcționat vreo 50-60.000 de baruri ilegale, ceea ce însemna peste dublul numărului de localuri legale de dinaintea interdicției. Dar cea mai de lungă durată şi mai periculoasă chiar consecință a prohibiției nu a fost beția, ci a fost crima organizată. Dacă până în anul 1920, în SUA, existau grupări infracționale mici, prohibiția le-a oferit un produs cu o cerere colosală și un profit uriaș.

În câțiva ani, micile bande s-au transformat în organizații criminale puternice cu venituri de milioane, propriile armate și influență politică. Al Caponen a fost cel mai cunoscut simbol al acestei epoci, care câștiga în anii de vârf aproximativ 60 de milioane de dolari pe an din vânzarea de alcool ilegal (în banii de astăzi, aceasta înseamnă aproximativ un miliard de dolari!). Al Capone oferea mită polițiștilor, judecătorilor sau politicienilor. A deschis cantine de binefacere pentru săraci în timpul mari crize economice și se bucura de simpatia poporului. Omul de afaceri John D. Rockefeller, care a sprijinit „prohibiţia”, a afirmat în 1932 că „a crescut consumul de alcool, s-au înmulţit barurile clandestine şi au apărut armate de infractori”. În 1922, consumul de alcool a ajuns la circa 4,5 litri, iar in 1929 era deja de 5 litri/cap de locuitor. Preţul la băuturile alcoolice a crescut rapid, iar distileriile clandestine sau contrabanda cu băuturi din Mexic, Canada şi Caraibe au impulsionat organizaţiile criminale din acea perioadă. Rata omuciderilor, care în 1920 era de 6,8/1.000 de locuitori a ajuns la 9,9/1.000 locuitori în anul 1933, iar de atunci (din momentul abolirii prohibiţiei alcoolului), a scăzut constant în fiecare an la mai puţin de 6/1.000 de persoane până în 1942 când S.U.A. au intrat în cel de-al doilea război mondial.

În anul 1933, prohibiția a fost abrogată. A existat timp de 13 ani și a lăsat în urmă o crimă organizată care i-a supraviețuit deceniile următoare. Experimentul american cu interzicerea alcoolului a devenit un model despre motivul în care interdițiile pot crea efecte adverse. Curând, s-a vădit una dintre principalele schimbări aduse de toată această poveste: femeile au început să frecventeze şi ele barurile. Înainte de primul război mondial, salonul era un loc destinat aproape exclusiv bărbaţilor (acesta fiind unul dintre motivele pentru care femeile au fost în favoarea prohibiţiei!). Dar după 1933, acestea – care îşi câştigaseră între timp şi dreptul la vot – au reclamat şi dreptul de a bea în public.

Să mai menţionăm în final câţiva mari scriitori americani precum Ernest Hemingway, William Faulkner, Edgar Allen Poe, Eugene O’Neill, F. Scott Fitzgerald, Jack London, Henry Miller sau Jack Kerouac care au fost printre faimoşii consumatori de alcool din istoria SUA.

O Ligă Antialcoolică cu Haret şi Xenopol

Şi România şi-a avut mişcările ei de temperanţă. În 1877, s-a fondat Liga Antialcoolică. A fost fondată de istoricul A.D. Xenopol, Spiru Haret, doctorul Mina Minovici şi generalul Ioan Lahovary. A.D. Xenopol scria o „Carte contra beţiei” din care spicuim: „Fugiţi oameni buni, de beţie, ca de ciumă! (…) Mai bine decât un păhăruţ de rachiu dimineaţa, cercaţi să beţi un pahar de lapte cald cu o bucată de pâine să vedeţi ce bine are să vă întărească. (…) Beţi câte un pahar de vin, rod lăsat de Dumnezeu pentru desfătarea noastră, dar rachiul respingeţi-l din toate puterile. Căci el este otravă, el este moarte!”. Artizanii mişcării antialcoolice credeau că eforturile lor sunt în zadar. Era necesară o lege care să reglementeze acest viciu.

În lucrarea sa numită „Chestia ţărănească”, Spiru Haret propunea scumpirea alcoolului și micșorarea numărului de cârciumi: „E drept că asupra unui viciu ca beţia să cadă oricâte sarcini, pentru ca cu venitul respectiv să se creeze mijloace de a se combate relele produse de ea, întreţinându-se școala, biserica, poliţia, administraţia. E necesar ca, prin măsurile ce propun să se scumpească alcoolul și să se împuţineze cârciumile. Căci aceste măsuri vor fi piedici puse pentru întinderea beţiei, care în unele părţi au adus populaţia în cel din urmă grad de decădere.” (Va urma)

Daniel Dieaconu