La Mănăstirea Neamţ, dincolo de comorile spirituale care-i sporesc faima în Moldova și țară, se află un loc unic în România. Este vorba despre o gropniță unde sunt păstrate craniile și parte din osemintele călugărilor ce-au vieţuit aici de-a lungul secolelor. Așa-zisul muzeu este aşezat sub

Biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din cimitirul lăcașului. Practica păstrării craniilor a început în vremuri trecute, prin secolul al XVIII-a, în timpul unui stareț care a fost canonizat ulterior. Între cele care se mai păstrează și acum este cel al unei tinere de origine gracă, Calipso, iubita lui Aleksandr Puşkin, când acesta se afla în exil, la Chişinău. Amănunte despre osuarul de la Neamț, cel mai mare din România, ne-au fost oferite de preotul Dănilă, un slujitor al așezământului, care ne-a însoțit în subsolul dreptunghiular, un loc cu atmosferă e tainică, creată de lumina discretă ce pătrunde prin cele opt ferestre mici, dar și de ceea ce se află în interior.

Gropnița a fost realizată în timpul starețului Paisie Velicicovschi, (cunoscut ca Paisie de la Neamț sau Paisie cel Mare – născut la 21 decembrie 1772 la Poltava – Ucraina – decedat 15 noiembrie 1794 la Mănăstirea Neamț). Teologul a propus să se organizeze locul acesta inspirându-se după învățătura Sfântului Vasile cel Mare, care spunea că cea mai mare înțelepciune și filozofie a lumii este gândul la moarte. „Deci, locul acesta nu a fost organizat la voia întâmplării, ci este o învățătură, este o pedagogie, pentru că părintele Paisie spunea că dacă pe om viața îl învață multe lucruri, moartea îl învață și mai multe. Pe atunci, cimitirul mănăstirii era în curtea din incinta mănăstirii de pe la anul 1250, nu unde se află actualmente. Prin 1960, din ordinul regimului comunist a fost mutat unde-l vedem și acum. Motivul: s-a spus că Mănăstirea Neamț, din punct de ideologic și politic, nu era lăcaș de cult, ci doar un monument istoric. Așa că nu se justifica prezența unui cimitir lângă un monument istoric”, a declat părintele Dănilă, cel care are în grijă și muzeul mănăstirii.

Deci, cu secole în urmă, în viața așezământului a devenit o tradiție ca atunci când murea un membru al obștei, înainte de a fi îngropat, i se punea în sicriu, sub cap, o piatră sau o cărămidă pe care se grava sau cioplea (în limba română cu alfabet chirilic) numele răpăsatului, anul decesul și rangul de mănăstire. De asta sunt scrise pe cranii câteva rânduri, să se știe a cui a fost.

Linia frontului, în imediata apropiere a mănăstirii

În osuarul de la lăcașul de cult se află și câteva cranii ale unor ofițeri ai Armatei Române, destăinuie preotul: „În al Doilea Război Mondial, foarte aproape de mănăstire a fost linia frontului, fiind purtată o aprigă bătălie, un carnagiu. Au căzut la datorie, pentru apărarea țării și slava sfintei noastre biserici, mii de ostași români. Și s-au pus aici, în acest osuar, câteva cranii ale unor ofițeri. Tocmai ne-am adus aminte de o pagină, e adevărat tristă, din istoria noastră, a românilor. Dar istoria este împlită și cu lucruri frumoase, și cu lucruri mai conținute frumoase, și cu zâmbete, și cu lacrimi, și cu sânge, și cu speranță”.

Confruntările din zona Culmii Pleșu, între care și cea din locul numit „Borta Dracului”, au avut loc în perioada mai-iunie 1944. A fost un conflict extrem de sângeros, în care trupele române și germane au oprit, din păcate pentru puțin timp, înaintarea armatei ruse din timpul Primei ofensive Iași-Chișinău și a Bătăliei Moldovei. Au fost implicate trupele Armatei 40 sovietice, pe de o parte, contra Armatei 4 române și ale unor forțe germane aflate în retragere. Bilanțul a fost tragic, estimându-se că în jur de 14.000 de soldați (români, germani, ruși, unguri) și-au pierdut viața în lupte crâncene corp la corp sau în timpul bombardamentelor. Istorii locale spun că, după încheierea ostilităților, trupurile celor decedați au fost adunat săptămâni în șir și înhumate în cimitirele din zonă (inclusiv la Mănăstirea Neamț). Ulterior, oseminte descoperite și prin păduri au fost adunate și depuse la Monumentul Eroilor de la Nemțișor (a fost înaugurat în anul 2016), edificiu la care se ajunge trecând pe lângă 14 cruci ce reprezintă câte 1.000 de soldați necunoscuți căzuți în luptă.

Cel mai vechi craniu datează din 1757

Inginerul Traian Humulescu, fost șef al Ocolului Silvic Târgu Neamț și viceprimar al orașului, povestea că exploatarea lemnului din zona Borta Dracului a fost interzisă foarte mulți ani după terminarea războiului, deoarece copacii nu puteau fi industrializați din cauza schijelor încrustate în tulpini. De la părintele Dănilă am mai aflat că ultima dezhumare a unui călugăr de la Neamț al cărui craniu a fost depus în osuarul bisericii s-a petrecut în 1954, iar cel vechi este din 1757. Așa-zisul muzeu de la secularul lăcaș de cult este o atracție pentru mulți pelerini sau turiști români și străini. Numai că, neștiind exact ce se află aici, mulți vizitatori au o reținere, plecând repede. Și au și de ce, pentru că tot ce este legat de moarte nu oferă o stare de confort. În gropnița de sub Biserica Sfântul Ioan Evanghelistul atrag atenția, dincolo de oseminte și cranii, câteva sicrie de mici domensiuni, de parcă au fost făcute pentru copii decedați. Nu este așa ne spune interlocutorul nostru. În ele au fost depuse rămășițele unor episcopi îngropați la această mânăstire, apoi au fost scoase din raclele respective și puse în altele, în altarul de deasupra osuarului.

Legenda craniului lui Calipso, iubita celebrului Pușchin

La Mănăstirea Neamț se păstrează și un craniu mai „special”, cel al iubitei lui Alexandr Pușkin, Calipso, cei doi având o relație în timpul cât poetul a fost deportat în Basarabia, la Chișinău.

„Pe la mănăstiri, de-a lungul istoriei se formează și legende. Numai că, istoria este una, legenda este alta. Și legendele sunt permise, pentru că, altfel, fiecare mânăstire n-ar avea farmecul ei, dar în ele există un sâmbure de adevăr. Această Calipso a fost iubita lui Pușkin. Poetul a fost gazetar și-l incondeia în ziarele vremurilor pe țarul Alexandru Romanov. Acesta n-a mai suportat atitudinea acestui gazetar și a trimis Garda Imperială după el, ca să dea socoteală, în vizor fiind luată și iubita. Ca să o salveze și să i se piardă urma, Pușkin i-ar fi spus să plece din Basarabia, în Moldova de peste Prut”, explică părintele.

Astfel, a ajuns la Mănăstirea Neamț, dar s-a îmbrăcat în haine de bărbat, și-a schimbat podoaba capilară, iar cu nume fals a fost primită în obștea lăcașului de cult. Așa cum era și este obiceiul, a fost pusă sub ascultare (ascultarea reprezintă renunțarea la voința proprie pentru dobândirea smereniei și mântuirii, fiind considerată o cale spre ceea ce înseamnă libertatea interioară), făcând noviciatul la un pusnic. Iar Calipso, în fiecare dimineață bătea la ușa bordeiului călugărului, mentorul ei, ca să ceară binecuvântare. Acest ritual ar fi continuat ani și ani, dar, într-o zi, ucenicul n-a mai venit. A doua dimineață, la fel, n-a mai bătut la ușă, lucru care l-a îngrijorat pe sihastru, astfel că a plecat la locul unde se nevoia novicele, ca să afle ce se întâmplase.

„Era întins pe un pat cu rogojini și cu un bilet pe piept. Murise, pe bilet fiind scris: Greșit-am Doamne, păcătuit-am Doamne, nu mai sunt vrednică să mă uit la cer, iartă și miluiește pe roaba ta, Calipso. A fost un șoc când s-a descoperit că era o femeie. Ulterior s-au făcut cercetări și s-a aflat despre viața și rolul ei în existența lui Pușkin, iar romancieri, scritorii români de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Constantin Negruzzi, Vlahuță și alții, au consemnat pagini întregi despre această idilă și sfârșitul lui Calipso”, povestește preotul Dănilă.

Capul este expus în Muzeul Mănăstirii Neamț

Din vorbă-n vorbă cu ghidul nostru în documentarea de la Mănăstirea Neamț am avut ocazia să aflăm și detalii interesante despre cum a fost exploatată de regimul comunist existența iubitei lui Pușkin la așezământul din Munții Stânișoarei. Deși edificarea „omului nou”, unul transformat total ca mentalitate, morală, comportament, dedicat numai partidului și muncii, presupunea lepădarea de credință, orânduirea impusă de tancurile sovietice în România s-a folosit de legendele locului.

Câteva mănăstiri mai importate din țară au fost incluse în circuitul turistic, prin Oficiul Național de Turism, ghizii având „ordin” să vorbească celor pe care-i însoțeau nu despre partea spirituală, ci despre lucruri mai puțin știute, în cazul Neamțului povestea grecoaicei Calipso. După 1990, capul celei ce-a fost Calipso a fost dus într-o loc aparte, a stat o perioadă acolo, dar de ceva vreme este expus pentru vizitare. În special generațiile trecute de 70 de ani, 75 de ani, care vizitează așezământul, mai știu câte ceva despre Calipso, pun întrebări și vor să vadă craniul. Însoțitorul nostru spune că generațiile mai tinere n-au cunoștințe despre femeia deghizată-n bărbat, care a decedat la lăcașul de cult, dezvăluind unde-i este capul: „Craniul de află în Muzeul Mănăstirii Neamț. Să scrieți despre Calipso, să afle lumea despre ea. Bucurie la toți și oricine este binevenit la seculara noastră mănăstire!”.

Cât despre Calipso, numele de familie îi era Polihroni, fiind o celebră emigrantă din Constantinopol, cunoscută drept „Greaca cea frumoasă”. Cu care marele poet rus Alexandr Pușkin a avut o pasionantă aventură amoroasă în anii exilului său la Chișinău (1820-1823), vehiculându-se că a fost și amanta lui Lord Byron (unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi). Pușkin îi făcea des vizite pentru a o asculta cântând melodii de dragoste grecești și turcești, fascinația pentru ea inspirându-l să compună și să îi dedice poezia „Către o grecoaică”, versuri în care o descrie ca fiind născută pentru a aprinde imaginația poeților.

Istoria bisericii unde se află osuarul

Biserica unde este osuarul așezământului nemțean are hramul Sfântului Ioan Evanghelistul (Teologul sau Bogoslovul), în vechime având și numele de Schitul Bogoslov. Aceasă biserică a dăinuit până în 1834, când a fost desfăcută și mutată în satul Groși, comuna Brusturi, iar in locul ei s-a construit alta din piatră și cărămidă între anii 1834-1835, în timpul stareților Dometian (1823-1834) și Neonil în prima stăreție (octombrie 1834 – noiembrie 1835).

Iată ce a fost scris pe pisanie: „Cu ajutorul Sfintei și de viața făcătoarei Treimi, în zilele Domnitorului Mihai Gheorghe Sturdza, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Mitropolit Veniamin Costache, la anul 1834 s-a început zidirea acestei biserici cu hramul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, în vremea răposatului stareț și arhimandrit Dometian și s-a terminat construcția în 1835, stareț fiind PC Arhim. Neonil. În zilele noastre, cu binecuvântarea IPS Daniel, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, s-a consolidat această biserică și s-a pictat în tehnica fresco de pictorii Ioan și Daniela Moldoveanu cu ucenicii, între anii 1999-2003, stareț fiind PC Arhim. Benedict Sauciuc”.

Biserica se află în afara zidului de incintă, fiind o construcție solidă, de plan treflat, cu un pridvor deschis și unul închis, pronaos, naos și altar. Interiorul este spațios, iar subsolul are bolta pe toată lungimea bisericii, având opt ferestre mici prin care pătrunde lumina. Se spune că în osuar ar fi fost între 500 și 550 de cranii ale celor ce au viețuit la mănăstire.