Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci aduce înaintea noastră unul dintre cele mai directe și, în același timp, mai incomode cuvinte rostite de Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Nu este o invitație formulată în termenii confortului. Hristos nu promite o existență lipsită de încercări și nici nu construiește iluzia unei religii care ar elimina suferința din viața omului. Dimpotrivă, vorbește despre cruce, despre lepădarea de sine, despre pierdere și câștig, despre suflet și despre valoarea lui incomparabilă.
Poate tocmai de aceea acest fragment evanghelic rămâne atât de actual într-o societate care ne învață aproape obsesiv să evităm orice formă de disconfort.
„Dacă voiește cineva…” – libertatea înaintea credinței
Este semnificativ faptul că Hristos începe printr-o condiție: „Dacă voiește cineva…”. Dumnezeu nu constrânge. Creștinismul autentic nu începe cu obligația, ci cu libertatea.
A-L urma pe Hristos presupune o alegere personală, conștientă și permanent reînnoită. Credința moștenită cultural, apartenența declarativă sau simpla respectare a unor tradiții nu sunt suficiente atunci când omul nu face el însuși această alegere.
Într-o epocă în care libertatea este revendicată aproape ca o valoare absolută, Evanghelia propune o întrebare dificilă: ce facem, de fapt, cu libertatea noastră?
Pentru omul contemporan, libertatea pare adesea sinonimă cu posibilitatea de a face orice dorește. În perspectiva creștină, însă, libertatea este mai degrabă puterea de a alege ceea ce îl construiește pe om. Nu orice dorință eliberează. Unele dorințe pot deveni dependențe, iar unele libertăți aparent nelimitate se pot transforma în captivitate.
De aceea, „lepădarea de sine” nu înseamnă anularea personalității și nici disprețul față de propria existență. Înseamnă renunțarea la acel „eu” hipertrofiat care dorește să devină centrul lumii.
Ce înseamnă să-ți porți crucea?
Expresia „a-ți purta crucea” este folosită atât de des încât riscă uneori să-și piardă sensul. Numim „cruce” boala, o situație familială dificilă, un eșec, o responsabilitate sau o suferință pe care nu am ales-o.
Dar Crucea despre care vorbește Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă asumare. Există în viața fiecăruia realități pe care nu le putem schimba, oameni pe care trebuie să-i iubim chiar atunci când este dificil, responsabilități de la care nu putem fugi fără a ne pierde pe noi înșine. Există profesii care cer sacrificiu, familii care presupun răbdare, copii care au nevoie de timp, bătrâni care cer îngrijire, comunități care nu se construiesc fără efort.
Omul contemporan este adesea educat să abandoneze ceea ce devine greu. Relația care cere prea mult, proiectul care nu aduce satisfacție imediată, responsabilitatea care limitează confortul personal sunt privite ca obstacole în calea propriei fericiri.
Evanghelia introduce însă o altă logică: uneori, tocmai ceea ce este greu ne formează.
Crucea nu este cultul suferinței. Creștinismul nu caută durerea și nu o transformă într-un scop. Crucea este transformarea suferinței inevitabile în sens, responsabilitate și iubire.
Hristos nu spune doar „luați-vă crucea”, ci adaugă esențialul: „și urmați-Mi Mie”. Crucea fără Hristos poate deveni disperare. Crucea purtată împreună cu El poate deveni drum.
„Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă?”
Probabil cea mai cunoscută întrebare a textului evanghelic este și cea mai actuală: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”
În două milenii, lumea s-a schimbat enorm. Întrebarea a rămas însă aceeași.
Putem înlocui astăzi „lumea întreagă” cu succesul profesional, notorietatea, proprietățile, banii, influența, imaginea publică sau milioanele de urmăritori din spațiul digital. Nimic dintre acestea nu este rău în sine. Problema apare atunci când mijloacele devin scop, iar omul începe să-și măsoare valoarea exclusiv prin ceea ce posedă sau prin recunoașterea pe care o primește.
Există oameni care au câștigat aproape tot ceea ce societatea le-a spus că trebuie să câștige și care, cu toate acestea, descoperă un gol pe care nici succesul, nici consumul nu îl pot umple.
Hristos este cel ce reașază prioritățile. Sufletul nu poate fi compensat prin nimic exterior omului. Demnitatea, conștiința, iubirea, credința, relația cu Dumnezeu și capacitatea de a rămâne om nu pot fi cumpărate și nici recuperate prin acumulare.
În duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, Evanghelia nu ne cere să iubim suferința. Ne cere ceva mult mai dificil: să nu fugim de responsabilitate, să nu sacrificăm sufletul pentru succes și să înțelegem că adevărata libertate începe atunci când omul nu mai trăiește doar pentru sine.
Crucea rămâne, paradoxal, nu semnul înfrângerii, ci al unei victorii care începe prin asumare. Pentru că uneori omul se găsește pe sine tocmai în clipa în care încetează să se mai pună pe sine în centrul tuturor lucrurilor.
Preot prof. dr. Mihai Capşa Togan
FOTO: https://www.glasulcetatii.ro/
