Oprim mașina în câmp, la ieșirea din Sagna către Bâra. Cerul se îngână cu granița câmpului, în aerul rece, tomnatic, cu nori bulversați de vânt lăsând să se întrevadă câte o picătură de albastru. Din șosea se vede o livadă îngrijită, cu pomi încă verzi, aliniați disciplinat, în care mere mari și pârguite încă mai așteaptă, în câțiva pomi din margine, mâini să le culeagă. O înșiruire de sere albe, de diferite dimensiuni, fantomatice, se creionează în stânga, rupând linia orizontului. Lângă o casă ”la roșu” ce pare ușor îmbufnată de străinii ce-i tulbură liniștea patriarhală. Ne apropiem. Tabloul se completează cu unelte și utilaje ce așteaptă cuminți, purtând încă semnele pământului reavăn. Un tractor se odihnește în marginea livezii. În plan secund, o autoutilitară albă completează peisajul. Ne întâmpină o grămadă organizată de câini, cu lătrături teritoriale, în noroiul ultimei ploi. Încep să dea din coadă prietenoși imediat ce li se vorbește. Ei au în pază intrarea în casă, dar, mai ales, masa lungă plină de culorile și aromele toamnei bogate: gogoșari, ardei grași într-un curcubeu de nuanțe, Kapia lungi de care soarele pare că s-a lipit profund alintându-i cu o nuanță de roșu tizian. Dinspre sere ne întâmpină o siluetă gri, încă tânără, muncită, cu palma pusă streașină la frunte. Este stăpâna casei și-a ogoarelor. Salutăm scurt și pășește către căței, liniștindu-i. ”Poftiți, poftiți!” – își îndreaptă privirea către noi, mângâind încă dulăii care-i ling dosul palmei cu recunoștință.

Povestea de dragoste italiană

Ne însoțim într-o plimbare agale pe lângă sere și câmpuri de pe care se mai adună recolta. La intrarea în prima seră un parfum dulce de căpșuni îți umplu nările. Sunt șiraguri ordonate de fructe, unele mai coapte, altele încă albicioase, care se ițesc către lumină. Lidia Bordea își începe povestea, cu un oftat scurt, ca și cum abia atunci ar fi avut timp să respire mai profund.

”Noi am fost plecați în Italia, la muncă. Adică, el (Petre Bordea – soțul – n.r.) a plecat primul și, la un moment dat, am plecat și eu… ca tinerii care-și caută un rost în viață”.

Doi tineri, el din Sagna, ea venită la sfârșitul anilor ’90, pe când avea 14 ani, din Drobeta Turnu Severin, cu familia în partea aceasta de țară, în Neamț. S-au găsit și-au construit împreună, pas cu pas un vis de libertate. Prin anii 2000, când mai toți românii încercau experiența italiană, a plecat mai întâi Petrică. A găsit de muncă într-o fabrică, țineau legătura telefonic. Ea nu era o fiică a ogoarelor, venise de la bloc, din prafurile gri, urbane și privea viața la țară ca pe ceva inutil și plictisitor. Adolescenta de atunci a intrat în lumea satului cu spaima pierderii de sine. Descoperind, forțată de împrejurări, frumusețea întoarcerii la natură și căldura pământului pe tălpile goale. Apoi, la un moment dat, întâmplarea i l-a scos în cale pe Petre și, văzută, cu ochii îndrăgostirii, lumea satului nu mai părea atât de fadă, ostilă și de nepătruns.

S-au plăcut la prima vedere! Au început să se îndrăgească tot mai mult când el a decis să plece înapoi. Experiența italiană a venit pentru ea, un an și ceva mai târziu, un pic cam brutal. Fără să cunoască limba, cu un dicționar în buzunar, și cu ambiția de a-și face un rost. A fost una dintre badantele emigrate din țară. Ca și ele, iubea țara în care muncea, dar nu se putea obișnui cu ideea că este slujnică în casa unor străini, oricât de mult își spunea că este doar ceva de moment. A învățat gustul amar al înstrăinării, maturizarea brutală și scurtă a celui care-și lasă în urmă neamul, copilăria.

A fost de ajutor faptul că ea a fost integrată destul de ușor de familia italiană, copiii care îi corectau greșelile de exprimare, în acea limbă a emigrantului româno-italiană. A dat piept cu toate, pentru dragostea care înflorea acolo între ei, pe un teritoriu străin, mulțumindu-se cu ideea că toate lucrurile grele se vor sfârși într-o zi. Nu astăzi, nu mâine, dar într-un viitor nu prea îndepărtat… În acea zi în care amândoi aveau să-și răscumpere sacrificiile, munca grea, traiul  printre străini, cu libertatea de a munci pentru ei, înapoi în țară. După 13 ani grei, dar plini de sentimente tot mai profunde, Lidia și Petre au decis să se întoarcă. Dragostea lor trecuse proba timpului, a răbdării, a greutăților vieții. Dar, acum, ea trebuia să nască în țară, în România, altfel nu se putea! Nu ar fi suportat ca fiul lor să trăiască acolo, sub soarele dogoritor al Italiei, pentru totdeauna.

Întoacerea la brazda neîngrădită cu garduri!

Cu banii adunați pe colinele italiene, după ani de muncă, de sacrificii și trăind însingurarea inadaptatului ce nu poate fi corect cu propriul suflet decât în țara lui, cuplul Lidia și Petre Bordea s-a întors acasă. Era august 2013, când ceea ce an de an fusese doar un concediu, s-a transformat în întoarcerea definitivă acasă. Au cumpărat mai întâi 2,8 ha din terenul pe care-l stăpânesc acum, munceau zi și noapte, mâncau pe la părinți sau frați, ridicau temelia casei și a vieții lor în trei. După ce s-a născut băiatul lor, acum 9 ani, lucrurile au căpătat un alt sens. Era liantul ce mai lipsea, pentru ca viața lor să fie completă. Și, de atunci, indiferent de greutăți, tinerii Bordea au mers mai departe, cu fruntea sus, scrutând zarea cu speranța mai binelui. Și pământul a început să le mulțumească, cu roade tot mai bogate, apreciate de tot mai mulți consăteni. Se trezeau odată cu soarele, săpau, însămânțau, recoltau dintr-o seră și plantau într-o alta. Produsele muncii lor se vând direct la capătul ogorului, la șosea. Iar oamenii au început să ducă zvonul de bine, al vredniciei lor, al legumelor proaspete, fără chimicale. Al gustului autentic de pământ muncit și stropit cu sudoarea lor.

”Ne place! Și, vă mai spun ceva, aici, noi nu o să ridicăm niciodată garduri. Când eram în Italia, am vrut să fim acasă, aici. Să-mi pun un gard, să mă delimitez, să mă închid… Nu, îmi place libertatea asta. Să vezi, câmp așa, nelimitat, chiar te duce cu gândul la libertate!”, ochii și vocea femeii capătă o strălucire aparte, când vorbește despre asta. În timp, din ce au agonisit au mai cumpărat teren, utilaje, au plantat livada de 1.500 de mp, în care au pus pruni și meri.

Țărna, izvorul și gustul de acasă!

Și-au dorit să le dea consătenilor lor acele legume bio, cu gustul acela specific de pământ muncit. Gustul de acasă!

”E greu cu bio. Pentru că te confrunți cu multe boli, cu mulți dăunători, în primul rând. Practic la bio nu pui nimic decât natural. Doar natural. Sunt acum foarte multe produse atestate bio, care sunt destul de bune, doar că sunt foarte scumpe. Noi în țărna asta, acolo, la vale, aveam un izvor de apă. Și am ridicat nivelul cu gunoi de grajd. Macerat, bine, putred, dar am ridicat nivelul mult. Și trei ani de zile n-am mai făcut nimic. Adică planta era mare, frumoasă, înaltă… Ardeiul era de 2 metri, fără rod. Cădea floarea. Prea multă uree. Aici mai avem câțiva ardei. De când au apărut ardeii în câmp, n-am mai cules din solar. Și aici au rămas, așa… Mai sfânt! Da, cei care au prins cum se făceau legumele pe vremuri, la bunica în grădină, și mai țin minte gustul ăla clasic… Vine lumea, rupe un ardei, cel puțin când am ieșit cu primii ardei din solar, și îl miroasă, multă lume miroase. Și zic că miroase a ardei. Nouă ni se pare foarte normal mirosul ăsta”, zâmbește Lidia, ușor contrariată de ideea că ardeii ar putea să nu aibă mirosul și consistența lor originară.

Din 2014 muncesc, fără odihnă, pământul. Când au ridicat primele 4 sere, cu materiale aduse din „Bel Paese”, au cumpărat răsaduri din piață, care nu au rodit așa cum ar fi trebuit. Au ras totul și au luat munca de la capăt, în primii 2-3 ani n-au scos mai nimic. Au avut frații care i-au ajutat, au tot împrumutat bani, mâncau la părinți și dormeau la ei acasă. Despre calitatea legumelor Bordea s-a dus sfoara în țară, mai toți localnicii vin și cumpără de la ei, vin și din sate mai îndepărtate, de peste dealuri și câmpii. Iar, unii direct din seră sau de pe ogor, pentru că unora dintre orășenii veniți din Roman, Iași, Piatra-Neamț sau de pe unde mai vin, li se face dor de vremea în care culegeau din grădina bunicii. Și, poate, bunica a murit și, odată cu ea, câmpul a murit și el, nu mai are cine-l îngriji!

”Câteodată zic: Gata, nu mai fac față, nu mai vreau! Dar sunt lucruri de moment și le depășești. Apoi ieși afară, vorbești cu animalele, te înțeleg!”.

Cu gândul acesta, mă îndepărtez cu căpșune jucându-mi în căușul palmei și cohorta de căței veseli conducându-mă înapoi, către șoseaua gri.

Angela CROITORU

Parteneri

Mesagerul BacăuFOTO/100 de copii din Onești au transformat libertatea în artă: o sută de pânze albe au prins viață în tablouri unice

• Fotbal Liga 3-S1: Rezultat de egalitate în derby-ul Bacăului
• Profiluri solide pentru conducerea județului: un jurist și un inginer cu experiență în administrație preiau Prefectura Bacău
• Dofteana/Cinci răniți după o coliziune dintre un BMW și un microbuz de pasageri, pe DN 12A
• Lucian Viziteu, primarul Bacăului, în prim plan la congresul USR: „Candidez pentru o schimbare de direcție”

ZCHIași. Culoare, varietate și măiestrie la Grădina Botanică – expoziția „Flori de toamnă” și-a deschis porțile

• Iași. Flagrant cu heroină – acuzații ascunseseră drogurile în lenjeria intimă
• L3S1 Prima clasată (CSM Vaslui) primește vizita ultimei clasate (CSM Ceahlăul)
• Brumar debutează cu precipitații, iar la munte se anunță strat de nea
• Neamț. Razie în trafic – cinci șoferi au fost depistați sub influența alcoolului