În 1859, la Târpești, șase copii învățau carte într-o casă dată de primărie. La Petricani, primarul verifica activitatea învățătorului – fără să știe el însuși carte. La Țolici, 17 dascăli s-au perindat la catedră în 13 ani. Și totuși, școala a rezistat. Sunt poveștile scrise în documente vechi de peste un secol și jumătate, păstrate în arhivele școlilor din Târpești, Petricani, Boiștea, Răbâia și Țolici – o istorie construită din încercări, incendii și dascăli care au rămas ori au plecat.

Târpești – o școală cu rădăcini încă din 1859

Printre cele mai vechi instituții de învățământ din zonă se numără școala primară din satul Târpești, înființată în anul 1859, pentru numai șase elevi. Cursurile se desfășurau într-un local propriu, pus la dispoziție de Primărie. Un document deosebit de valoros, păstrat în arhiva școlii, atestă începuturile acestei instituții: ordinul nr. 7.952 din 26 septembrie 1859, emis de „Departamentul de Cultură și Instrucțiune Publică, Iași”, adresat preotului Ioan Zaharescu, primul învățător al școlii. Documentul, redactat cu caractere latine, confirmă faptul că activitatea didactică începuse deja la 1 septembrie 1859. Din anul 1864, cheltuielile de întreținere ale școlii și plata învățătorului au trecut în sarcina statului, marcând o etapă importantă în consolidarea învățământului public. Până în anul 1901, școala a funcționat în mai multe spații, după distrugerea localului inițial. Ulterior, a fost construit un edificiu din cărămidă, după tipul „Casa Școalelor”, care cuprindea o singură sală de clasă și o locuință pentru director. Creșterea numărului de elevi a făcut necesară închirierea unei case particulare, în care au fost organizate încă două clase. Organizarea procesului de învățământ a cunoscut, la rândul său, o evoluție treptată. De la cele două clase inițiale, școala a ajuns să cuprindă și clasele III-VI, iar după Primul Război Mondial a funcționat temporar și cu clasele VI-VII, cursurile fiind sistate în anul 1929. Dimensiunea dezvoltării demografice școlare este ilustrată de situația anului 1934-1935, când erau înscriși 157 de elevi, o cifră semnificativă pentru o instituție rurală a acelei perioade.

Petricani – școala de centru

În satul Petricani, școala primară a fost înființată în anul 1865, devenind centrul educațional al comunității și pentru copiii din satele Râbâia, Ingărești și Julfeni, localitate dispărută ulterior. Deși aproximativ 30 de copii erau înscriși, documentele consemnează o frecvență regulamentară de numai zece elevi, realitate care reflectă dificultățile sociale și materiale ale școlarizării în mediul rural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primele cursuri s-au desfășurat într-un local din apropierea bisericii, construit din cărămida recuperată de la un conac demolat. Întreținerea școlii era asigurată de comună, iar primarul avea atribuții de verificare a activității învățătorului, chiar dacă nu știa carte. Episodul ilustrează rolul important atribuit administrației locale în organizarea și supravegherea învățământului. Primul învățător a fost Dimitrie Pontescu, absolvent de școală primară, urmat de Dumitru Busuioc, dascăl al bisericii din sat, care a activat în perioada 1866-1877. Un moment de referință în evoluția școlii îl reprezintă venirea învățătorului P. Grințescu, absolvent al unei Școli Normale, originar din zona Văii Bistriței. Acesta avea să urmeze o carieră remarcabilă, devenind profesor universitar și director general în Ministerul Agriculturii. Contribuția sa la dezvoltarea vieții culturale a comunității s-a concretizat și prin înființarea primei biblioteci școlare din sat, realizată prin donații de carte din propria bibliotecă. Inițiativa depășea cadrul strict al activității didactice, oferind elevilor și comunității acces la lectură și la o formă de educație culturală. Pentru o perioadă, cursurile s-au desfășurat și în fostul conac al moșiei, abia în anul 1913, școala a beneficiat de un edificiu propriu, construit de Casa Școalelor, care dispunea de o sală mare de clasă, cancelarie și locuință pentru director. Din păcate, incendiul din anul 1931 a distrus localul, obligând comunitatea să recurgă din nou la închirierea unor spații pentru desfășurarea cursurilor. Datele din anul școlar 1934-1935 indică 95 de elevi înscriși, dintre care 85 frecventau cursurile claselor I-VII. Diferența dintre înscriere și frecvență rămâne un indicator relevant pentru înțelegerea condițiilor în care se realiza școlarizarea în mediul rural interbelic.

Boiștea – continuitate prin vocația dascălilor

Satul Boiștea avea o școală încă din anul 1860, cursurile desfășurându-se într-un local propriu, prevăzut cu două săli de clasă, care a fost utilizat până în anul 1930. Primul învățător consemnat a fost Vasile Tăslăouanu, urmat de preotul N. Bicleanu, personalitate didactică reprezentativă pentru comunitate, care a predat vreme de 45 de ani la școala din sat. Începând cu 1 septembrie 1928, colectivul didactic a fost completat prin venirea învățătorilor Neculai Munteanu și Eugenia Gâscă. În anul școlar 1934-1935, școala avea 85 de elevi înscriși în clasele I-IV, dintre care 78 frecventau cursurile.

Răbâia – cursuri în case închiriate

În satul Răbâia, organizarea învățământului primar s-a realizat mai târziu, școala începând să funcționeze în anul 1926. Spre deosebire de instituțiile mai vechi din comună, aceasta nu dispunea de un local propriu, cursurile fiind organizate în case închiriate, o situație frecvent întâlnită în satele în care dezvoltarea infrastructurii școlare rămânea în urma nevoilor comunității. La catedră s-au succedat mai mulți învățători: Clemasa Teohari, N. Munteanu, Ion Găină, V. Crucianu, Gheorghe Stamate, Floarea Munteanu și Dumitru Asoficăi. Mobilitatea personalului didactic și condițiile materiale modeste nu au împiedicat însă consolidarea instituției. În anul școlar 1933-1934, dintre cei 56 de elevi înscriși, 49 frecventau cursurile, cifră care evidențiază interesul familiilor pentru educația copiilor.

Țolici – statutul unei școli într-un sat izolat

În satul Țolici, școala primară a fost înființată în anul 1914, pentru un număr de 44 de copii. Așezarea izolată și lipsa infrastructurii au făcut însă ca organizarea învățământului să fie deosebit de dificilă. Izbucnirea Primului Război Mondial a determinat închiderea școlii, pe fondul lipsei cadrelor didactice și al resurselor materiale. Reluarea și asigurarea continuității activității școlare au fost îngreunate de absența unui local propriu, atât pentru elevi, cât și pentru învățători. Până în anul 1927, la catedră s-au succedat nu mai puțin de 17 învățători suplinitori, fiecare încercând, de regulă, să părăsească postul după primul an de activitate. Instabilitatea personalului didactic reprezenta o problemă serioasă, cu efecte directe asupra continuității procesului educațional. Cu toate acestea, școala și-a continuat activitatea în spații închiriate, în condiții improprii. În anul 1934, erau înscriși 79 de elevi, o cifră care demonstrează că nevoia de educație depășea dificultățile geografice și materiale ale comunității.

Prof. dr. Elena PREDA