La Pitești, în 1949, în toamnă, într-un beci al închisorii, pe atunci nu atât de vestită, un student alegea: ori îl bate pe colegul de celulă până-l umple de sânge ori va fi bătut el… Nu exista o altă opţiune. Şi omul cobora de la treapta de om. Şi o astfel de alegere au avut mulţi studenţi până în 1952. Şi ceea ce s-a întâmplat la Penitenciarul Pitești între 1949 și 1952 a fost fără precedent în istoria României. Şi nu numai. A fost considerat „cel mai complex fenomen de distrugere psihologică organizată din întregul lagăr comunist european”, peste lagărele de muncă ale Siberiei. A fost un capitol întunecat al istoriei noastre. Nu trebuie uitat.

România la 1949

Comuniștii, cu sprijinul trupelor sovietice de ocupație, instauraseră teroarea. Regele Mihai era slab şi singur şi fusese forțat să abdice în 30 decembrie 1947, partidele vechi au fost dizolvate şi liderii întemniţaţi. Dușmanii „noii ordini” erau toţi cei ce credeau în ţară şi biserică. Şi împotriva lor fusese asmuţită „Securitatea”, înființată în august 1948, după modelul NKVD-ului, iar închisorile îşi deschideau larg porţile, la Gherla, Aiud, Sighet. Dar Piteștiul urma să fie mai mult decât o închisoare politică. Trebuia să fie un „laborator”. Special pentru tineri. Pentru studenţi. Fie ei național-creștini, sau doar creştini, sau ţărănişti, liberali sau social-democraţi de-ai lui Titel-Petrescu. Erau din familii de intelectuali, de preoți sau de chiaburi. Şi erau din Ardeal, din Moldova, din Muntenia, din Banat. Din toată România. Cei care ar fi trebuit să zidească România de după război.

Cine a avut ideea unui astfel de demonic experiment? Pedagogul sovietic Makarenko (1888-1939), un expert în delicvență juvenilă. Teoria sa urmărea utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Makarenko a murit în 1939. Nu s-a gândit vreodată că ideea lui va fi pusă în practică într-un spațiu în care era greu de crezut că va fi impus comunismul.

Fenomenul Piteşti. Pentru neuitare — Pagină din volumul „Pitești – Centru de reeducare studențească”, de Dumitru Bacu

Începutul

Eugen Țurcanu era din Suceava, fusese legionar, renegase, intrase în partidul comunist, dar tot a fost condamnat pentru activitate politică ca atâţia alţii. Era masiv, era inteligent şi carismatic şi fără orice scrupule şi, cel mai important, a acceptat colaborarea totală cu Securitatea pentru unele privilegii și, de ce nu, pentru libertate. I s-a promis. A pus la punct, la îndrumarea ofițerilor de Securitate, „reeducarea”, un sistem ce anunţa transformarea „dușmanilor de clasă” în susținători ai regimului. În realitate: distrugerea fiinţei umane, îngroparea oricărui sentiment de solidaritate, credință, demnitate sau identitate. A creat „Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste”, paramilitară, cu ierarhii stricte şi regulamente interne. Cum era în închisoare în acele vremuri ale „reeducării? Celule supraaglomerate, mâncarea insuficientă. Şi frig, gerul pătrundea prin ziduri.

Etapele „reeducării”

Istoricul Dennis Deletant, specialist în comunism românesc, care a studiat fenomenul, constata că a fost o primă etapă numită „demascarea externă”, când alesul era bătut sistematic și obligat să mărturisească totul: contacte, rețele, informații. Cum? Prin foame, somnul era interzis, iar bătăile erau continue, ziua și noaptea.

Urma „demascarea internă”, când victima era silită să-și renege valorile în care credea: religie, familie, prietenii, principiile morale. Că Dumnezeu şi biserica erau minciuni. Şi neamul. Cei mai oropsiţi de Ţurcanu erau studenți la teologie sau studenți credincioși. Unii erau „botezați” în fiecare dimineață: erau scufundați cu capul într-un vas cu urină și fecale în timp ce ceilalți erau obligați să cânte Sfânta Slujbă a Botezului. Erau puși să oficieze „slujbe negre”, mai ales în Săptămâna Paştelui. „Preotul” era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun și pâine şi deținuții erau obligați să se închine şi să sărute falusul.

Cea de-a treia fază era „demascarea publică și morală”, când victima devenea călău: tortura la rândul ei pe alți colegi.

A patra fază era numită „reeducarea reeducatorilor”: fostele victime deveneau torționari, iar torționarii trebuiau la rândul lor să treacă prin noi faze de umilință, pentru a preveni orice solidaritate sau revoltă.

La Pitești au trecut prin „reeducare” câteva sute de deținuți în perioada 1949-1952, iar apoi sistemul s-a extins ulterior și la alte penitenciare precum Gherla sau Aiud, unde au fost transferaţi foști „reeducați” de la Pitești. Şi cozi de topor se găseau în fiece loc.

Nu se ştie numărul exact al victimelor directe, încă arhivele Securității nu au oferit în întregime toate documentele ororii, iar mulți supraviețuitori au murit înainte de 1989 sau au refuzat să vorbească. De durere sau încă de frică. Mulţi tineri au murit atunci în închisori, iar numărul celor distruși psihologic este greu de ştiut.

Experimentul de la Pitești s-a încheiat, nu pentru că regimul comunist s-a schimbat brusc şi a căpătat conștiință morală, ci pentru că scăpase de sub control: „reeducații” nu deveneau susținători loiali ai regimului, ci doar nişte oameni distruși, ostili noii societăţii şi integrării în ea, greu de dirijat. Şi Securitatea începea să se teamă că vor ajunge informaţii în Occident şi s-ar fi creat probleme diplomatice şi de imagine.

În 1952, „fenomenul” s-a încheiat oficial. Primul „reeducator”, Eugen Țurcanu, și principalii săi tovarăşi au fost judecați în 1954. Dar nu pentru cruzimile şi crimele comise împotriva colegilor lor de închisoare, ci au fost acuzaţi că au acţionat ca membri ai Siguranței burghezo-moşiereşti și ai serviciilor de informații occidentale. Au fost acuzaţi că erau anticomunişti notorii. Iar şeful lor, Eugen Țurcanu, a fost condamnat la moarte și executat în decembrie 1954.

Moştenirea Piteştiului

Ştiau românii despre cele întâmplate? Ştiu românii despre cele întâmplate? Puţini. Regimul nu devenise mai blând în 1954. Abia peste zece ani s-a făcut o „destindere”. A făcut cunoscut „fenomenul” Dumitru Bacu, unul dintre supraviețuitori, care a reușit să fugă în Occident şi care a publicat în 1963 la Madrid lucrarea „Pitești – Centru de reeducare studențească”, ce a fost prima carte oferită lumii. Să afle şi să facă ceva. În România, fireşte, nu a ajuns decât după 1989.

Virgil Ierunca, un alt supravieţuitor, a prezentat fenomenul într-o carte-eseu numită chiar aşa: „Fenomenul Pitești”, publicată, la fel, în exil. După 1990, s-au adunat mărturiile supravieţuitorilor și s-a închegat, bucată cu bucată, o arhivă a memoriei. Pentru neuitare.

Ce-a făcut România cu moştenirea Piteştiului? Nu mare lucru. Nu suficient. Au apărut cărți, filme documentare, expoziții. Dar fenomenul Pitești a rămas marginal şi generații întregi de români nu ştiu despre el. Despre răul pe care nişte oameni l-au făcut altor oameni. Nişte români l-au făcut altor români. Eroii fără monumente ai Piteștiului sunt cunoscuţi prea puţin. Am cunoscut foşti deţinuţi politici care au fost eliberaţi cu caracterizarea „nereeducat şi ireeducabil”. Dar nu toţi au fost aşa. Unii au cedat. Îi putem oare acuza? Când un sistem decide că scopul justifică orice mijloace? Când nişte oameni aleseseră să pună ideologia mai presus de umanitate? I-am acuzat pe aceştia? Au fost pedepsiţi? Asta e o parte din moştenirea Piteştiului.