Iair, mai-marele sinagogii, vine la Iisus și, căzând la picioarele Lui, Îl roagă să intre în casa sa: singura lui fiică, de aproximativ 12 ani, era pe moarte. Mântuitorul pornește împreună cu el, însă, pe drum, Se oprește pentru a vorbi cu o femeie care se vindecase atingându-se de haina Sa. Între timp, cineva aduce vestea că fetița a murit. Iisus îl îndeamnă pe tată să nu se teamă și să creadă. Ajuns în casa îndoliată, intră acolo unde se afla copila, o ia de mână și o cheamă să se ridice. Ea revine la viață, iar Mântuitorul le cere celor prezenți să-i dea de mâncare.

Relatată de evangheliștii Matei, Marcu și Luca, această întâmplare ne așează în fața uneia dintre cele mai greu de purtat suferințe: pierderea unui copil. În relatarea Sfântului Luca (8, 41-56), amănuntul că fetița era singura fiică a lui Iair adâncește dramatismul. În jurul ei se adunaseră speranțele unei familii, bucuriile prezentului și toate gândurile îndreptate spre viitor.

Un tată la picioarele lui Hristos

Iair avea un loc respectat în comunitate. Sinagoga de atunci, ca şi cea de astăzi avea și funcții de învățământ religios și de întâlnire comunitară. Acolo se citeau și se explicau Scripturile, se rosteau rugăciuni și se discutau problemele comunității. Ca mai-mare al sinagogii, purta responsabilități religioase și era cunoscut de cei din jur. În fața bolii copilului, demnitatea publică lasă însă loc, in mod firesc, vulnerabilității. El îngenunchează și cere ajutor, cu sinceritatea omului care simte că nu mai are timp şi este încolţit de tristeţe.

În acest gest se pot recunoaște părinții care au așteptat, pe un coridor de spital, un răspuns despre sănătatea copilului lor. Se pot recunoaște cei care au vegheat nopți întregi lângă un pat, căutând pe chipul celui bolnav un semn de însănătoșire. Suferința lui Iair rămâne apropiată de noi, oricâte veacuri ne-ar despărți de lumea în care a trăit.

Evanghelia arată că Iisus primește rugămintea și pornește spre casa lui. Dumnezeu răspunde durerii prin apropiere. Înainte de cuvântul care va ridica fetița din moarte, există acest drum făcut alături de tatăl ei.

Când fiecare clipă devine o încercare

Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani se atinge de marginea hainei Mântuitorului și se vindecă. Iisus Se oprește și o cheamă să vorbească despre ceea ce i se întâmplase. Pentru ea, oprirea înseamnă vindecare mărturisită și ieșire din anonimatul suferinței. Pentru Iair, putem presupune limpede că înseamnă o așteptare greu de îndurat.

Textul nu îi descrie gândurile și nici nu îi atribuie vreo nemulțumire. Tensiunea se simte însă din desfășurarea întâmplării: în vreme ce un om își recapătă sănătatea, un altul primește vestea morții copilului său. Celui care o aduce i se pare firesc să spună că Învățătorul nu mai trebuie ostenit. Din perspectiva lui, ajutorul venise prea târziu. Atunci Iisus îi spune lui Iair: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi”.

Cuvintele acestea sunt rostite în clipa în care temeiurile omenești ale speranței se prăbușesc. Tatăl este chemat să continue drumul, deși vestea primită pare să-l fi golit de sens. Credința lui se exprimă acum prin rămânerea alături de Hristos, chiar în mijlocul fricii.

Viața, chemată pe nume

În casa lui Iair, oamenii plâng și se tânguiesc. Afirmația lui Iisus că fetița doarme provoacă râsul celor prezenți, care știau că murise. Evanghelistul consemnează reacția lor și confirmă astfel realitatea morții. Somnul despre care vorbește Mântuitorul descoperă însă o altă perspectivă: înaintea puterii Sale, moartea nu este un hotar de netrecut.

Iisus intră la copilă împreună cu părinții ei și cu trei dintre ucenici. O ia de mână și o cheamă să se ridice. Sfântul Marcu păstrează cuvintele aramaice „Talita kumi”, în care autoritatea poruncii se întâlnește cu delicatețea adresării către un copil.

Gestul are o simplitate tulburătoare. Mâna pe care părinții o ținuseră cu teamă este acum cuprinsă de mâna Celui care dăruiește viața. Copila se ridică, iar uimirea umple întreaga casă a lui Iair.

Urmează o poruncă rostită concret: să i se dea de mâncare. După spaima morții, familia este readusă la grija firească pentru copil. Hrana, prezența părinților, mișcarea și glasul fetiței alcătuiesc din nou lumea obișnuită a casei. În lumina minunii, toate acestea își arată prețul.

Ce spunem noi în fața durerii celuilalt?

Citită astăzi, întâmplarea ridică inevitabil o întrebare: de ce atâția părinți se roagă, iar copiii lor nu se întorc la viață? Este o întrebare care cere multă smerenie. Nicio explicație grăbită nu poate cuprinde durerea unei asemenea pierderi.

Cuvintele adresate lui Iair nu ne dau dreptul să măsurăm credința altor părinți și să punem moartea unui copil pe seama unei rugăciuni insuficiente. O asemenea judecată ar răni și mai mult. Credința ne cheamă să fim aproape de cel îndurerat, să îl ascultăm și să îl sprijinim în nevoile lui concrete.

Învierea fiicei lui Iair descoperă puterea lui Hristos asupra morții și vestește învierea de obște. Copila revine la existența pământească, supusă încă trecerii. Prin propria Sa Înviere, Mântuitorul va deschide oamenilor calea vieții veșnice.

Până la împlinirea acestei făgăduințe, casa lui Iair rămâne și o școală a compasiunii. Învățăm din ea să ne apropiem de suferință cu delicatețe, să prețuim viața în gesturile ei zilnice și să însoțim omul atunci când drumul lui devine dificil. În mijlocul unei case îndoliate, Hristos a luat o copilă de mână și a chemat-o la viață. Din acest gest se hrănește încrederea creștină că iubirea lui Dumnezeu ne cuprinde și acolo unde puterile noastre se sfârșesc.

Preot prof. dr. Mihai Capşa TOGAN

FOTO: doxologia.ro

Parteneri

Mesagerul Bacău